Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

La Roma


Andreea Sepi

22.06.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Din când în când călătoresc singură prin lume. Şi fiindcă tocmai am terminat de citit Idele lui martie de Thornton Wilder, mi-am amintit de Roma. Acum cinci ani, Roma a fost cadoul meu de Crăciun. Şi deşi nu vine iarna, mi-e dor să mai merg o dată acolo, chiar acum, pe calea gândului.

Să revăd ce?

Pista puţin denivelată de la Fiumicino... o mică baltă sclipeşte în soare. Ah, da, iată-l şi pe domnul X, şoferul meu de taxi de la aeroport. (Nu mă încrezusem în sistemul de transport în comun şi îmi rezervasem un serviciu privat de transfer). Poartă evident ochelari de soare negri, costum şi chiar chipiu. Îmi deschide larg uşa Mercedes-ului şi-mi suie valiza în portbagaj. Ca să îl stârnesc, observ că maşina pe care o conduce e germană.
- Maşină adevărată, îmi răspunde. Fiat nu e maşină.

Chicotesc în sinea mea - dacă ar şti că vin din România, şi că avem şi noi aceeaşi poantă, dar cu Dacii...

Îmi amintesc desfătarea cu care am privit pentru prima oară umbrelele oblice ale pinilor mediteraneeni, de un verde negricios, decupându-se pe înserat peste profilul trandafiriu al forurilor imperiale. Pescăruşi, cu croncănitul lor răguşit, dând roată deasupra ruinelor. Palmieri unde nu te aştepţi. Ocrul, crème-ul sau roşcovanul de lut ars al zidurilor pe bulevarde, într-o alternanţă aleatoare şi caldă. Munţi întregi de granit şi de marmură, mutaţi din loc, sculptaţi şi lustruiţi. În preajma lor, agitaţie, emoţie, poze.

Da, ţin şi acum minte. Intersecţiile forfotesc de italieni fireşti, arătoşi, cordiali, miserupişti, trăncănind continuu pretutindeni - poliţişti, vânzătoare - făcându-şi parcă o datorie de onoare din a confirma clişeele care circulă pe seama lor. Iar Gianluca, hotelierul, mă primeşte de fiecare dată din spatele pultului de recepţie cu o curtoazie lipsită de efervescenţă (în fond aici şi turiştii sunt doar un job). Însă galanteria masculului italian obligă.

Îmi hrăneşte apoi melancolia fascinaţia unor capodopere arhitectonice imposibil de cuprins chiar şi cu wide angle. Misterul grandios al trecutului. Şapte coline fertile şi verzi, cu vile şi palate imperiale, coloane desperecheate, arcuri masive, săpături arheologice... (oraşul antic e încă parţial ascuns în pământ, la 7 m sub nivelul actual al străzii). Capitoliul şi Palatinul într-o duminică liniştită cu soare.

Iată şi giganticul trunchi de cilindru ciuntit al Colosseumului, la inaugurarea căruia, în anul 80, au avut loc 100 de zile de jocuri şi au fost ucise 5.000 de animale sălbatice (lei, tigri, elefanţi, rinoceri).

Într-o bisericuţă, lanţurile Sfântului Apostol Petru. Pe trepte, lângă intrare, cineva cântă pur şi simplu la chitară.

La Roma, muzee kilometrice, al căror număr l-am pierdut, cuprind vârful în materie de cunoaştere şi de realizare estetică al umanităţii. Raffael, Bramante, Da Vinci, Michelangelo, Bernini.

San Pietro, Capela Sixtină, Moise şi Pieta. Tăbliţe asiriene, un contract funciar vechi cât lumea scris în lut. Zidurile Vaticanului. Grădinile cu portocali. Sus, în cupola catedralei, ajung la kilometrul zero al creştinătăţii după 561 de trepte. În faţă, Tibrul. Dincolo de el, Piazza Navona, Pantheonul, Fontana di Trevi, Piazza Spagna. Romantism.

Gelaterii, terase, magazine stilate ori demodate, străzi înguste şi cârne, ameţitoare, mopeduri. Pretutindeni obloane din lemn şi colorit meridional. Ah, le pierd firul, mă fură din nou.

Vinuri şi pizza. Minestrone şi tiramisu. Toate de clasă mondială.

Ce ar mai fi de spus? Vânzători ambulanţi pakistanezi cu suveniruri hidoase made in China lângă operele mega-artiştilor clasici şi renascentişti, chelneriţe românce în baruri, cerşetori, hoarde de turişti.

Fântâni peste fântâni baroce, sculpturi monumentale, parcuri vaste, sute de biserici şi morminte ("Petru a fost aici"). Impunător exces de artă sacră, miracole de arhitectură şi inginerie ridicate deasupra furnicarului.

Odinioară imperiu uriaş, practicând un strivitor spectacol al puterii, centru al Pământului atâta amar de vreme (avea 1,25 milioane locuitori în sec. I d.Chr.), Roma, cetate eternă, se amestecă astăzi în nebunia aparent suicidală a "regimentelor" sale de motociclete. Prezentul i-a rămas mic şi totuşi, nu poţi să nu vezi aici splendoare, splendoare, splendoare sub cel mai albastru cer!

Când înţelegi că restul de gunoi de la colţul străzii, transfugii Asiei, kitschul contemporan şi relativa ponoseală nu impietează de fapt asupra a ceea ce ai venit să trăieşti - şi anume strat peste strat de oraş trepidant şi dens, mileniu peste mileniu de istorie directă care a schimbat lumea - nu exponat finisat, ci organism imperfect fiindcă-i viu - în momentul acela nu-ţi mai vine să pleci.

Dacă Italia n-ar fi existat, ar fi trebuit neapărat inventată. Ea contribuie la bunăstarea psihică şi fizică a planetei. Psihică, pentru nordicii privaţi de soare şi de căldură umană, iar fizică cel puţin:
1) pentru că se mănâncă - după gustul meu - cel mai bine din Europa şi
2) pentru că, la cât de infernale sunt traficul şi transportul în comun, preferi să umbli pe jos.

E frumos, e nebunie, e curtoazie, e şi jeg şi dezordine... e libertate, e farmec.

La Roma, trebuie să te legi cu zeci de funii de sol ca să nu te înalţi în al nouălea cer.






Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer