Biserici 9/8

Concluzii
 
Ceea ce anul 1942 aduce pentru arhitectura ortodoxă din România, prin cele două evenimente majore amintite (studiul lui Petre Antonescu şi concursul pentru Odessa), este o remarcabilă libertate asumată în raport cu discursul autohtonist al primei generaţii de arhitecţi ai şcolii lui Mincu şi cu soluţia "imperială", bizantinizantă, a generaţiei interbelice.
 
În ciuda discursului politic naţionalist isterizat de război, arhitectura - prin Antonescu, Joja şi Goga, dar şi prin Niga, dovedeşte o autonomie a discursului spectaculoasă în raport cu sursele invocate. Ea manipulează scări şi procedee compoziţionale dintre cele mai diferite, citează - după reţete atipice, pe care astăzi le-am numi ludic-postmoderne - o serie de vocabulare deloc indigene din cele mai diferite epoci, deopotrivă din clasicismul epurat al epocii şi din modernitate. Dar ceea ce este cel mai important este că aceşti arhitecţi experimentează refuzând pastişa şi nu ezită să inoveze în raport cu modelul (simetrie biaxială, multiplicarea turlelor şi aşezarea lor atipică, sculptură pe faţade etc.).
 
Proiectele propuse de Petre Antonescu standardizează, pe baza principiilor expuse anterior, arhitectura ortodoxă românească în variantele de gabarit şi de zonă de amplasare posibile. Biserica are un grad de generalitate tipologică mai mare decât locuinţa, crede autorul aici invocat, dar, în acelaşi timp, din acest program au fost construite doar unicate. Nu există un specific naţional al arhitecturii ortodoxe de pe teritoriul României, dar caracterul regional este atributul tare al acestei arhitecturi. Proiectele lui Antonescu şi cel al lui Joja dovedesc dificultatea de a identifica un "ce" naţional al arhitecturii sacre de pe teritoriul României. În schimb, amândoi privilegiază aspecte regionale: planul moldovenesc cu tripartiţiile sale riguroase de la vest la est şi cu sânii abia schiţaţi la interior; registrele verticale ale bisericilor munteneşti, siluetele zvelte ale bisericilor de lemn din nord.
 
Ca şi în cazul Bisericii Neamului din 1940, proiectele "speeriene" din 1942 au o atitudine relaxată faţă de tradiţie. Ele sunt mai degrabă comentarii pe teme deopotrivă vernaculare, medievale (structura planului, registrele pe verticală, turlele) şi clasice (pilaştrii şi arhitrava). Nu suntem dinaintea unor proiecte moderniste. Expresia exterioară devine esenţială şi ea condiţionează interiorul, exact invers decât suntem obişnuiţi să credem atunci când discutăm despre "introvertirea" şi caracterul "sofianic" al spaţiului ortodox, sau a mantrei moderne privind raportul cauzal dintre funcţie şi formă. Sub alte aspecte, expresia exterioară nu se regăseşte în modul în care acest spaţiu interior este configurat.
 
Fără a fi moderne în accepţiunea strict stilistică a termenului, cele trei proiecte prezentate mai sus sunt şi astăzi încă stadiul cel mai elaborat al dialogului dintre tradiţia autohtonizantă şi ortodoxie, pe de o parte şi modernitate, pe de altă parte. Neexplorată nici la momentul elaborării lor, nici ulterior, această cale, a simbiozei dintre două atitudini aparent opuse asupra arhitecturii, a fost uitată; ceea ce părea atunci negociabil a devenit în timp falie. Definitivă?