Pentru că sunt mai multe niveluri de condiţionare a dispozitivelor mnemotehnice care sunt memorialele (un soi de palate ale memoriei întoarse pe dos) şi care sunt, trebuie să fie, site-specific, adică amplasate pe locurile traumei şi adresându-se, în expresia lor simbolică şi estetică, acelui loc şi circumstanţelor care fac Fortul 13 Jilava acelaşi, dar şi complet diferit faţă de locul Experimentului Piteşti, spre pildă. În asemenea locuri, dimensiunea memorială trebuie să predomine în faţa celei muzeale: nu este posibilă o retrăiere ca atare a traumei, dar există mijloace arhitecturale şi artistice de a o alegoriza, de a o metaforiza convingător, chemând astfel în memorie emoţia sfâşietoare a evenimentului comemorat.
Nu vreau să mă auto-citez, dar voi aminti, totuşi, cele trei procese petrecute într-o sută de ani de arhitectură memorială şi amintite în cartea mea Arhitectura memoriei - Noua frontieră a spaţiului sacru (Bucureşti: Igloo, 2012): a) memorialele par a se muta din locul petrecerii dramelor către spaţiile publice (pentru că, în bună măsură, a1) dramele însele se mută de pe câmpuri de bătălie, lagăre şi închisori către aceleaşi spaţii publice); b) făcând asta, părăsesc sursa lor originară, care a fost arhitectura religioasă, adoptând formule în continuare din repertoriul sacrului, dar trans-religios şi c) se aplatizează, aşa cum bine stă formei unui loc public, devenind predominant orizontală, dacă nu de-a dreptul parte din locul public).
E nevoie de a identifica nevoia de memoriale ca fiind separată de nevoia de unul sau mai multe muzee. Căci, poate fi un (singur) muzeu al comunismului suficient? Ce poate fi amintit acolo - comunizarea, regimul ororilor din diferitele perioade ale perioadei Dej, geometria variabilă, de la pseudo-liberal la naţional-comunist, al regimului Ceauşescu? În ce proporţii? Şi viaţa cotidiană unde ar intra, la orori sau la reconsiderări, sau nicăieri, ca să nu mai amintesc de ipoteza profesorului Daniel Barbu, fost ministru al culturii, potrivit căreia a existat o majoritate a populaţiei care a profitat de regimul comunist? În măsura în care nici măcar la nivelul dezvăluirilor nu suntem gata, mai având de descoperit şi identificat cadavre ale victimelor - necum să avem o opinie consensuală asupra acestui lest memorial - cum am putea avea un consens asupra unui muzeu care să le cuprindă pe toate?
AFDRP şi-a făcut datoria de onoare de a marca creştineşte locurile de suferinţă şi de jertfă, dar nu a depăşit acest prim nivel memorial, ilustrat exemplar, la Aiud, de grupul statuar al Fratelui Mort (arh. Anghel Marcu), dar şi, la Râpa Robilor, de o mirabilă mănăstire gândită de acelaşi arhitect de la Timişoara (fântâna eroilor din 1989, Biserica Martirilor) şi de la Sighet: Radu Mihăilescu. Un album al memorialelor pe care le-a ctitorit în aceste două decenii şi jumătate mi-a fost şi mie de folos în realizarea serialului din 2006-7 de la TVR, dedicat arhitecturii ortodoxe din România secolului trecut.
Fireşte că realizarea unui muzeu al comunismului la Bucureşti nu ne-ar scuti în vreun fel de sarcina de marcare cu memoriale de nouă generaţie a tuturor locurilor traumatice din sistemul carceral al comunismului, pe care harta grozavă de la Sighet ne-o pune dinaintea ochilor: practic, trebuie şi muzee şi memoriale atât la Periprava, cât şi de-a lungul canalului prim, Dunăre-Marea Neagră.
Cu alte cuvinte, va fi de decis dacă un muzeu al comunismului are un public ţintă legat de viitor, ţinând adică nestinsă amintirea fenomenului plurimorf către generaţiile viitoare. Dacă are şi dacă ar fi să fie amplasat în Bucureşti, e nevoie de o componentă memorială (ca la Sighet) coprezentă cu aceea muzeală pe acelaşi loc? Sau cele două pot fi disociate şi amplasate în locuri ale memoriei deopotrivă, încă, vii, spre pildă Fortul 13 Jilava şi Muzeul PCR / Casa Radio, urmând a deveni, cândva, încă un mall, de pe Bulevardul Eroilor / Ştirbey Vodă?
Primul loc, cel de la Jilava, pare optim pentru un memorial al crimelor comunismului, echipat, poate, cu un mic muzeu. Dar ar fi mai de folos într-un circuit al fortificaţiilor făcute de Carol I: semnificaţiile sale carcerale sunt, simbolic vorbind, confuze: a fost şi este (şi) închisoare de drept comun, dar a fost şi semnul vitejesc de încălcare a interdicţiei otomane de a fortifica oraşele din Bogdan şi Kara Iflak, chiar dacă sistemul de fortificaţii era deja obsolet la data închipuirii sale. Există, pe cât ştiu, planuri de a include întregul sistem de fortificaţii într-un traseu velo, pentru că, să nu uităm, Fortul 13 Jilava, presupunând că va fi cândva epurat de componenta sa penitenciară actuală, rămâne, totuşi, ex-centric în raport cu publicul său potenţial.
În vreme ce al doilea loc, ruină dinainte de a deveni edificiu, are de partea sa o seamă de avantaje deloc de neglijat pentru un muzeu: a) a fost proiectat de la început cu această funcţiune, ba chiar un muzeu al PCR, ce ar presupune o minimă schimbare de semnificaţie pe harta mentală a vizitatorilor; b) a fost - corpul central, dărâmat cu furie vinovată - locul ultimei defilări de 23 August 1989 şi, demolat fiind acum, poate oferi temei pentru un concurs de reconstruire extrem de ofertant arhitectural, putând - de ce nu? - să fie anturat de restul ansamblului, a cărui convertire în mall, în coprezenţă cu un muzeu al comunismului, ar spune mai multe despre natura şi posteritatea acelui (dar şi a acestui) regim decât multe dintre exponate. Umplând la loc, dar cu altă arhitectură, spaţiul ultimei tribune ceauşiste, acest segment din Casa Radio ar oferi loc, câte puţin, din toate felurile de muzeu al comunismului pomenite mai sus. Pe urmă, pentru detalii, ar trebui oferită o reţea de memoriale şi muzee, de la cel din Botoşani, care va fi dedicat vieţii cotidiene în comunism, la cel din Făgăraş, dedicat rezistenţei militare din munţi. Şi aşa mai departe, până când această federaţie de locuri, de edificii păstrate, de obiecte şi informaţii devoalate şi expuse, poate de voluntari care să îşi spună poveştile de viaţă proprii, ca veteranii de la memorialele din Washington DC, ar putea să ţină trează, prezentă, vie şi complexă crâncena poveste a comunismului autohton...
