Posteritatea Părintelui Arsenie Boca

Prietenul Marius Vasileanu, teolog, scriitor, editor şi ziarist întru cele spirituale, mi-a pus câteva întrebări legate de posteritatea Pr. Arsenie Boca, pentru o carte la care lucrează. Spicuiesc câteva:

Marius Vasileanu: Cercetările şi scrierile dvs legate de spaţiul sacru au devenit deja manuale de studiu pentru arhitecţii care realizează biserici ori alte construcţii sacre (troiţe, monumente funerare etc). Putem considera un spaţiu sacru cu totul aparte cel "ţesut" în jurul activităţii unui sfânt, ori a unui duhovnic dăruit cu excepţionale haruri? Cum calificaţi din această perspectivă fenomenele miraculoase petrecute în jurul Pr. Arsenie Boca?
Augustin Ioan: Mă flataţi: din nefericire, nici instituţii şi nici împrejurări în care arhitecţii să studieze cum se fac bisericile nu mai sunt, nici biserici nu se mai fac în ritmul de acum douăzeci de ani, sau măcar zece...Dar să trecem la răspunsuri.
Evident că aveţi dreptate, putem observa că, pentru oamenii care fac acele pelerinaje, locurile consacrate de prezenţa Pr. Boca sunt considerate deja sfinte; mai precis sfinţite de asocierea cu Pr. Boca, însuşi considerat sfânt.
Când spunem, într-un text ştiinţific, despre un loc sau spaţiu naturale că sunt sacre, spunem de fapt că acestea sunt considerate ca fiind sacre de unul sau mai mulţi oameni; cu alte cuvinte, ceea ce putem observa şi studia este efectul celor nevăzute asupra unui loc fizic, sau asupra celor care, socialmente, se comportă întocmai ca şi când acele locuri sau spaţii chiar sunt sfinţite, augmentate de prezenţa divină sau a cuiva îndumnezeit. Spuneţi chiar dumneavoastră, în acest set de întrebări, că omul sfinţeşte locul; cu atât mai mult omul considerat sfânt va fi sfinţind locurile vieţii sale în această lume, le va... contamina cu atributele sfinţeniei sale.
Mai lămuritor, poate: rigorile discursului academic ne obligă să putem cerceta doar efectele sacrului asupra altora - topoi, obiecte, fiinţe umane - nu sacrul însuşi, care este de nesurprins în cadrele lui id, devreme ce el este, prin definiţie, alteritate radicală. Nu este, însă, un spaţiu aparte, în repertoriul locurilor şi spaţiilor sacre pe care le cunoaştem şi care, dacă e să ne uităm pe de o parte în textul biblic şi, pe de altă parte, în propunerea eliadescă de coprezenţă / camuflaj a sacrului în profan, vom observa că loc / spaţiu sacru poate fi, la rigoare, orice fel de loc / spaţiu fizic, nu doar cele "mândre" (Alberti), cu trăsături fizice aparte, excepţionale: luminişul pe orizontul pădurii (şi recomand aici studiul lui L. Amoroso despre conceptul de locus a non lucendo, foarte heideggerian, în descendenţa amplificatoare a cărării din pădure, în studiul său din Gândirea slabă, cartea editată de Gianni Vattimo), ori oaza pe orizontul pustiei. Poarta cerurilor, deschisă pentru Iacov în somnul său cu capul pe o piatră indistinctă, nu este deloc un loc mândru. Potenţialul său sacru nu se discernea anterior visului revelator. Un asemenea loc are nevoie de o cheie de interpretare: vis sau revelaţie, ca să se arate şi altora, după consacrare, ca fiind un loc sacru. Dar trebuie să credem celui ce va fi avut visul sau revelaţia că aici, chiar aici şi numai aici e loc sacru.
Şi, la urmă, pe acest canavas al creaţiei sanctificate în integritatea sa, avem de-a face cu locurile sfinţite pur şi simplu, aşa cum este cazul descris de dumneavoastră, de viaţa şi activitatea consacratoare a câte unui om îmbunătăţit sau sfinţit; şi să nu uităm că ierarhii au dreptul de a sfinţi, de a decupa din cotidianitatea sa câte un loc şi de a-l ridica la demnitatea amplasamentului pentru un lăcaş de cult, aşa cum prea des s-a petrecut cu bisericile şi catedralele ridicate după 1989: nu pe locuri mândre, ci pe locuri cu dezlegare urbanistică...
Cât priveşte fenomenele miraculoase, cum le numiţi, nu sunt calificat să le comentez în vreun fel. Dar pot spune că, pe sau în proximitatea locurilor (considerate) sacre este de domeniul evidenţei că se vor fi petrecând, potrivit celor ce le-au fost trăitori sau martori, fenomene neasemenea, din panoplia celor descrise de Rudolf Otto ca acompaniind irumperea sacrului în profan; mai de mirare ar fi ca ele să lipsească, precum în activitatea deloc extraordinarului Sfânt Baudolino, al lui Umberto Eco.
Discernământul cu privire la caracterul lor neasemenea, miraculos, excepţional etc. - adică sacru - trebuie să fie de competenţa bisericii, care este nu doar teritoriul predilect (dar deloc exclusiv, cum ştim tot de la Eliade) al manifestării sacrului în lume, ci şi un fel de manager în măsură să califice, sancţionând cu experienţa sa aproape bimilenară, ceea ce nu este, în chip genuin, de pe lumea aceasta, dar care se manifestă, iarăşi în chip genuin, în lumea aceasta.

M.V.: Pelerinajele imense, zilnice, care se petrec la mormântul Pr. Arsenie Boca pot fi şi fenomene sociale care se autoalimentează? Care sunt din punctul dvs de vedere aspectele pozitive, care sunt cele negative?
A.I.: Fireşte că da, pot fi şi este chiar aproape sigur că şi sunt, devreme ce auto-alimentarea psiho-socială a pelerinajului se constată fără abatere la toate aceste fenomene, de la lungul drum care leagă Paris de Santiago de Compostella până la pelerinajele de la Prislop, pe care le investigaţi dumneavoastră, fără ca această evidenţă să aibă, însă, vreo umbră de conotaţie negativă. Dacă, totuşi, mă întrebaţi explicit, ca limită negativă nu văd decât, poate, isteria - individuală sau colectivă. Aspectele pozitive sunt nenumărate pentru pelerin, de la mângâiere la întărirea credinţei şi, prin auto-convingere, la rezolvarea, uneori miraculoasă, a unor probleme care să fi generat plecarea în pelerinaj.

M.V.: Excesul de mediatizare poate duce la diminuarea ori alterarea sacrului? Faptul că toate tarabele sunt pline de o mulţime de producţii (discutabile) cu referire la Pr. Arsenie Boca poate avea şi consecinţe negative?
A.I.: Excesul de mediatizare, cum îl numiţi, pare că nu atinge pelerinii, care sunt ocupaţi cu pelerinajul lor, interior şi exterior. Nu mi se pare că excesul, mizerabilist uneori, de filmare a cutărui mers în genunchi şi în coate, sau a pelerinajului la Sf. Parascheva, de la Iaşi, care, în restul anului, rămâne aproape singură în Catedrala Mitropolitană, a făcut altceva decât să amplifice fluxul de pelerini, în anii de după 1989. Pelerinajele şi mediatizarea lor se hrănesc reciproc şi se amplifică reciproc.
Faptul că tarabele sunt pline cu obiecte ale unei hagiografii discutabile, de la text encomiastic sărman scris şi până la imagine kitsch, spune, în primul rând, că lipseau - cel puţin până la apariţia cărţii acesteia - discuţia de bună calitate, expertiza, cercetarea serioasă. Dar acestea nu se vând la pangare, presupunând că ar fi fost scrise undeva, şi nu fac ele obiectul excesului de mediatizare; mă tem că, uneori, pe bună dreptate: pelerinul nu găseşte confort în discursul critic, oricât de doct, ci în cel care îi confirmă tinderea către venerarea fără discernământ a sfântului aflat, cumva, la capătul pelerinajului sau al credinţei evlavioase. O asemenea literatură minoră în substanţă, dar suficientă, utilă, în scopul ei circulă pe sub ochiul intelectual critic - al cui? - în toată ţara. O vezi dimineaţa, citită în tramvai de femei între două vârste, între două stări sociale (nu neapărat modeste) şi, poate, între două crize existenţiale. Unele citesc în gând; altele pronunţă în tăcere rugăciunile din minicărţile respective: li se citeşte efortul pe buze; altele, de bună seamă, recită, ba chiar scandează în gând, dincolo de o înţelegere semantică a textului îngânat: litania aceasta pare să le facă bine. A diminuat această producţie de literatură de colportaj - nu sacrul, că aici sunt lucruri gingaşe de cumpănit - cât credinţa, sau măcar frecventarea bisericii? Sunt tentat să spun, iarăşi: dimpotrivă.
Cât priveşte kitschul, îl văd omniprezent în arta religioasă contemporană, dar şi în arhitectura bisericilor (nu doar ortodoxe). Sunt tentat să spun, după o experienţă de peste douăzeci de ani de proiectare de lăcaşuri de cult, că, în măsura în care nu alterează fundamentele tradiţiei, kitschul nu interferează hotărâtor cu credinţa: nu o augmentează, nu o potenţează superior ca reprezentare a frumuseţii celei nevăzute, dar nici nu o sabotează decisiv. E o discuţie aproape infinit de lungă aici şi, poate, ar merita purtată dacă tot vorbim despre un candidat la sfinţenie care a avut şi însemnate atribute de pictor de biserici.

M.V.:: Mănăstirea Sâmbăta, Mănăstirea Prislop, ba chiar şi peştera din munţii Făgăraşului în care a locuit Pr. Arsenie Boca au devenit spaţii în care mulţimi de credincioşi căută prezenţa acestuia... Sunt aceste locuri o specie aparte a spaţiului sacru, conţin ele un plus de sacralitate, pentru că "omul sfinţeşte locul"?
A.I.: Aceştia sunt, oricum, topoi consacraţi în hagiografia ortodoxă de pe teritoriul actual al României. La acestea se adaugă din ce în ce mai multe mărturii individuale despre locuri unde Pr. Boca ar fi poposit (la cei în cauză), încât un pericol este şi acela de a-l vedea pe părintele ca fiind ubicuu. Dar încă un nivel de semnificaţie este adăugat mănăstirilor de prezenţa unui candidat (fie şi neoficial, deocamdată, dar nu pentru mult timp, sper) la sfinţenie, evident că locurile şi cel ce le-a sfinţit se activează, se potenţează reciproc.
Nu, nici acestea - mănăstirea şi peştera - nu sunt specii aparte ale spaţiului sacru, ci verifică minuţios toate lucrurile deja spuse la prima întrebare, pentru că sunt modele arhetipale şi, ca orice model, se reîntrupează, cu aceeaşi funcţie şi cu aceleaşi efecte, de fiecare dată, în circumstanţe aparent noi. Nu este nicio diferenţă, decât cea de timp, între peştera zisă a Sf. Andrei, de lângă Dervent, peşterile de pustnici de la Colţul Chiliilor, de la Zărneşti, cele de pe Valea Buzăului sau aceasta, de care pomeniţi dumneavoastră. Retragerea în peşteră, cel puţin de la Profetul Mahomed încoace, este retragerea în indistincţie, o extragere din lume într-o formă mai degrabă neformată a ei şi, deci, precedentă unei revelaţii.