Vara - Albert Camus (din volumul Faţa şi reversul Nunta. Mitul lui Sisif. Omul revoltat. Vara), editura Rao, 2014
Nu mai există deşerturi. Nu mai există insule. Cu toate acestea, începem să simţim nevoia lor. Uneori, ca sa înţelegi lumea, trebuie sa te întorci de la ea; pentru a-i servi mai bine pe oameni, trebuie să-i ţii o clipă la distanţă.
Deşertul însuşi a dobândit o semnificaţie, e prea încărcat de poezie. Este un loc consacrat pentru toate durerile lumii. Dar, în anumite ceasuri, inima are nevoie, dimpotrivă, tocmai de locurile lipsite de poezie. Vrând să mediteze, Descartes îşi alege un deşert al său: oraşul cel mai negustoresc din vremea aceea. Aici îşi găseşte singurătatea, şi, poate, prilejul celui mai măreţ poem liric al literaturii noastre: "Primul [precept] era să nu accept niciodată drept adevărat un lucru înainte ca adevărul lui să apară drept evident cunoaşterii mele".
Deşertul are ceva implacabil. Cerul mineral al Oranului, străzile şi copacii săi pudraţi cu un strat de praf, totul contribuie la crearea acestui univers dens şi impasibil, în care inima şi spiritul nu sunt niciodată abătute de la ele însele, nici de la singurul lor obiect care este omul.
Liniştea unor străzi cenuşii, sunetul unei ploi de stele şi neliniştea unui acord adânc, dintr-o catedrală întunecată.
Nu e un simbol. Fericirea nu ne-o vom câştiga cu simboluri. Ea cere mai multă seriozitate. Vreau doar să spun că uneori, când povara vieţii devine prea grea în această Europă încă plină de nefericirea ei, mă întorc către acele tărâmuri sclipitoare în care atâtea forţe sunt încă neatinse.
Mediterana are tragismul ei solar, altul decât al ceţurilor. Sunt seri, pe mare, la poalele munţilor, când noaptea cade peste curba desăvârşită a vreunui golfuleţ şi când din apele tăcute se înalţă o plenitudine înfricoşată. Pe aceste locuri putem înţelege că grecii, atunci când au ajuns la deznădejde, au ajuns întotdeauna prin frumuseţe şi prin ceea ce este copleşitor în ea. În această nefericire aurită, tragedia culminează. Timpul nostru, dimpotrivă, şi-a hrănit deznădejdea în urâciune şi în zvârcoliri. Iată de ce Europa ar fi abjectă, dacă durerea ar putea fi vreodată abjectă.
Noi am exilat frumuseţea, grecii au pus mâna pe arme pentru ea. Prima deosebire, dar care are obârşii adânci. Gândirea grecească şi-a făcut întotdeauna metereze din ideea de limită. Ea n-a împins nimic până la capăt, nici sacralul, nici raţiunea, pentru că n-a negat nimic, nici sacralul, nici raţiunea, ci a ţinut seama de toate, echilibrând umbra cu lumina. Europa noastră, dimpotrivă, avântată în cucerirea totalităţii, este fiica excesului. Ea neagă frumuseţea, aşa precum neagă tot ceea ce nu proslăveşte. Şi, deşi în chip diferit, ea proslăveşte un singur lucru, şi anume imperiul viitor al raţiunii.
Un război de raze, de lacrimi şi de nelinişti. Puterea de a atinge imaginarul unui spirit de hârtie...
... Socrate, în faţa primejdiei de a fi condamnat la moarte, nu-şi recunoaşte nicio altă superioritate în afară de aceea de a nu crede că ştie ceea ce ignoră. Viaţa şi gândirea, cele mai exemplare din aceste secole se împlinesc astfel într-o mândră mărturisire de ignoranţă.
Trăim... în epoca marilor oraşe. În mod deliberat, lumea a fost amputată de ceea ce înseamnă permanenţa ei; natura, marea, dealul, meditaţia serilor. Conştiinţa nu mai există decât pe străzi, pentru că numai pe străzi există istorie, aşa s-a decretat. Şi, drept urmare, operele noastre cele mai semnificative aduc mărturie aceleiaşi prejudecăţi. Zadarnic căutăm peisajele în marea literatură europeană de la Dostoievski încoace. Istoria nu explică nici universul natural care exista înaintea ei, nici frumuseţea care este mai presus de ea. A preferat aşadar să le ignore. În timp ce Platon cuprindea totul, absurdul, raţiunea şi mitul, filosofii noştri nu cuprind decât, fie absurdul, fie raţiunea, pentru că şi-au întors privirea de la celelalte.
Creştinismul este primul care a substituit contemplării lumii tragedia sufletului.
Ignoranţa mărturisită, refuzul fanatismului, hotarele lumii şi ale omului, chipul iubit, frumuseţea, în sfârşit, iată tabăra în care ne vom reîntâlni cu grecii.
Căzute din înaltul cerului, valuri de soare saltă pe câmpie jur-împrejurul nostru. Totul amuţeşte în faţa acestui vuiet şi munţii Luberonului, în zare,nu sunt decât un uriaş bloc de tăcere pe care o ascult întruna. Ciulesc urechea, cineva aleargă spre mine, în depărtare, prieteni nevăzuţi, mă cheamă, bucuria mea creşte, aceeaşi ca şi altădată, cu ani în urmă. Din nou, o enigmă fericită mă ajută să înţeleg totul.
Unde-i absurditatea lumii? Să fie oare această strălucire sau amintirea absenţei sale? Cu memoria atât de plină de soare, cum de-am putut miza pe absurd? Toţi se miră în jurul meu, uneori mă mir şi eu însumi. Aş putea să răspund şi să-mi răspund că tocmai soarele mă ajută şi că lumina lui, prea groasă, coagulează universul şi formele sale într-o strălucire întunecată. Dar acelaşi lucru s-ar putea spune altfel şi, în faţa acestei lumini albe şi negre, care pentru mine a fost întotdeauna cea a adevărului, aş vrea să-mi dezvălui cu simplitate gândul asupra acestei absurdităţi pe care o cunosc mult prea bine pentru a suporta să aud discutându-se despre ea fără nuanţe. De altfel, vorbind despre ea, vom ajunge din nou să vorbim despre soare.
Niciun om nu poate spune ce este el de fapt. Dar,uneori,poate spune ce nu este. Celui care mai caută încă i se cer concluzii ultime. Voci nenumărate îi şi aduc la cunoştinţă ce anume a găsit şi totuşi el ştie, nu asta era. Să căutăm şi să-i lăsăm pe ceilalţi să vorbească? Fireşte. Dar, din când în când, trebuie să ne şi apărăm. Nu ştiu ce caut, numesc acel ceva cu prudenţă, mă dezic, mă repet, înaintez şi dau îndărăt. Mi se porunceşte, cu toate acestea, să-i pun un nume sau numele, o dată şi pentru totdeauna. Mă răzvrătesc atunci, oare nu cumva pierdem ceea ce a primit un nume, şi tocmai din acest motiv ?
Ceea ce suntem, ceea ce trebuie să fim e destul pentru a ne umple vieţile şi pentru a da un ţel strădaniei noastre.
În centrul universului nu găsim firavul nonsens, ci enigma, adică un sens pe care îl descifrăm prost pentru că strălucirea lui orbeşte.
...formele unei străluciri adânci, tulburătoare, lumina unui apus netrăit şi suferinţa unui timp ce concentrează toate gândurile unui suflet părăsit...
Fiecare artist se află,fără îndoială, în căutarea adevărului său. Dacă acest adevăr este mare, fiecare operă îl apropie de el sau, cel puţin, gravitează ceva mai aproape de acest centru,soare ascuns, în care totul urmează să se mistuie într-o zi.
Dezorientat, rătăcind pe câmpul însingurat şi umed, încercam să regăsesc măcar acea putere, până acum credincioasă, care mă ajută să accept ceea ce există odată ce am recunoscut că nu o pot schimba. Şi, într-adevăr, nu puteam să mă mai întorc pe albia timpului şi nici să redau lumii chipul pe care îl iubisem şi care pierise într-o singură zi, cu multă vreme în urmă.
Crescut întâi în spectacolul frumuseţii, care era singura mea avuţie, trăisem de la bun început în plenitudine.
Vine o zi, când din prea multă rigiditate,nimic nu mă mai minunează, totul este dinainte ştiut, şi a trăi înseamnă, a reîncepe. Este timpul exilului, al vieţii uscate, al sufletelor moarte. Pentru a retrăi este nevoie de un anumit har,de uitare de sine sau de-o patrie. Sunt dimineţi când, la colţul unei străzi, o rouă încântătoare îţi picură în inimă şi apoi se evaporă. Dar răcoarea ei mai stăruie şi inima noastră o cere mereu. Am simţit nevoia să plec din nou.
... în mijlocul acestei melancolii nesfârşite cu miros de ploaie şi de mare...
...sufletul meu vorbeşte despre timp şi nu-mi pot da seama dacă ţine în el o amintire sau o iubire uitată...
Părea că dimineaţa a încremenit,că soarele s-a oprit timp de o clipă incalculabilă. În această lumină şi în această tăcere, ani întregi de mânie şi de noapte se topeau încet. Ascultam în mine un zgomot aproape uitat, ca şi cum,oprită de lungă vreme, inima mea începea lin să bată iar. Şi treaz acum,recunoşteam unul câte unul zgomotele imperceptibile care alcătuiau tăcerea... basul neîntrerupt al păsărilor, suspinele uşoare şi scurte ale mării la poalele stâncilor, freamătul copacilor, cântecul orb al coloanelor, foşnetul pelinului, şopârlele sprintene. Auzeam toate acestea şi ascultam în acelaşi timp valurile fericite ce se-nălţau în mine. Mi se părea că m-am întors în sfârşit în port,măcar pentru o clipă, şi că această clipă nu se va mai sfârşi niciodată.
O, lumină! Iată strigătul tuturor personajelor care, în drama antică, sunt puse în faţa destinului lor.
"Taina pe care o caut e îngropată într-o vale de măslini, sub iarba şi viorelele reci, în jurul unei case vechi cu miros de viţa. Timp de mai bine de douăzeci de ani am străbătut această vale şi cele asemenea ei, i-am iscodit pe păstorii de capre, am bătut la poarta ruinelor nelocuite. Uneori, la ceasul primei stele pe cerul încă străveziu, sub o ploaie de lumina gingaşă, mi s-a părut că ştiu. Ştiam într-adevăr. Poate că ştiu mereu. Dar nimeni nu vrea să ştie de această taină, de bună seamă nici măcar eu, şi nu mă pot despărţi de ai mei. Trăiesc în familia mea care se închipuie domnind peste oraşe bogate şi hidoase, clădite din pietre şi neguri. Zi şi noapte, ea vorbeşte cu glas tare şi totul se înclină în faţa ei, care nu se înclină în faţa nimănui: este surdă în toate tainele. Cu toate acestea, puterea ei care mă mână mă plictiseşte şi se întâmplă uneori ca strigătele ei să mă obosească. Dar nefericirea ei este şi a mea, suntem din acelaşi sânge. Infirm ca şi ea, complice şi gălăgios, n-am strigat oare eu însumi printre pietre? De aceea mă căznesc să uit, rătăcesc prin oraşele noastre de fier şi de foc, îi surâd vitejeşte nopţii, chem furtunile, nu voi trăda. Am şi uitat, de fapt: activ şi surd de acum înainte. Dar poate că într-o zi, când vom fi gata să murim de istovire şi ignoranţa, voi putea renunţa la mormintele noastre gălăgioase şi mă voi duce să mă întind în vale, sub aceeaşi lumină, şi să aflu pentru ultima oară ceea ce ştiu."
Ce să fac dacă memoria mea nu reţine decât o singură imagine? Lumea mă somează în cele din urmă să spun cine sunt. "Încă nimic, încă nimic..."
... nu am niciun merit: aştept.
Aştept îndelung. Uneori, mă poticnesc, sunt neîndemânatic, reuşita îmi scapă. N-are nicio importanţă, în asemenea clipe sunt singur. Mă trezesc astfel, în toiul nopţii, şi, pe jumătate adormit, mi se pare că aud un vuiet de valuri, răsuflarea apelor. Trezit de-a binelea, îmi dau seama că e vântul care se zbate prin frunzişuri şi freamătul nefericit al oraşului pustiu. Apoi, toată arta mea nu-mi ajunge ca să-mi ascund suferinţa sau s-o îmbrac după ultima modă.
La amiază, sub un soare asurzitor, marea abia se înalţă, istovită. Când cade iar în ea însăşi, stârneşte şuieretele tăcerii.
Navigăm pe spaţii atât de întinse, încât ni se pare că niciodată nu vom ajunge la capăt. Soare şi lună urcă şi coboară rând pe rând, pe acelaşi fir de lumină şi de noapte. Zile pe mare, toate mereu la fel, ca fericirea.
Acea viaţă nesupusă uitării, nesupusă amintirii...
Ciudata lună australă, niţel roasă, ne însoţeşte câteva nopţi de-a rândul, apoi lunecă iute în apa care o înghite.
Spaţiul şi tăcerea împovărează laolaltă inima. O iubire neaşteptată, o mare operă, un act hotărâtor, un gând care transfigurează produc în anumite momente aceeaşi nelinişte de neîndurat, însoţite de o atracţie irezistibilă.
Statuia, albă ca de porţelan, plângea la gândul ca nu mai poate rosti numele iubirii sale...
Întotdeauna mi s-a părut că trăiesc în largul mării, primejduit, în inima unei fericiri regeşti.
