Filoctet sau Tratatul celor trei feluri de virtute

(Olguţa Paiu are 15 ani şi este în clasa a IX-a la Colegiul Naţional "Sfântul Sava". Fragmentele cu italice de mai jos fac parte din cărţile pe care le citeşte la această vârstă şi sunt însoţite uneori de scurte gânduri)

Textul acesta face parte din volumul
Întoarcerea fiului risipitor - André Gide, editura Polirom, 2015



Mi-am pierdut darul de a mă-ntreba de ce au loc faptele, odată ce ale mele nu mai au taine. Pentru cine să mă arăt altfel decât sunt? Numai să fiu, atâta grijă am. Gemetele însele mi le-am făcut să sece, ştiind că nici o ureche nu-i prin preajmă să mă audă, şi nici dorinţe nu mai am, ştiind unde sunt nu pot primi nimic.
(...)
Suferinţa mea nu mai simte nevoia prin vorbe să devină cunoscută, dacă eu singur o cunosc.
(...)
Îmi auzi vorbele, dar nu le înţelegi. Virtutea tu n-o preţuieşti?
Ba da: a mea.
Care este?
[De ţi-aş spune,] vorbele mi le-ai auzi, dar nu le-ai înţelege... Mai bine despre greci să stăm de vorbă. Virtutea ta din singurătate te-a făcut oare să uiţi de ei?
Să uit să mă mânii pe ei, asta da, sigur.
Ascultă, Neoptolem! Atunci, izbânda în bătălia pentru care...
... pentru care m-aţi lăsat aici... ce vrei să spun, Ulise? Dacă m-aţi lăsat, a fost pentru izbânda, nu-i aşa? Aşa că trag nădejde pentru voi ca aţi ieşit biruitori...
Şi dacă nu?
Dacă nu, am fi putut să credem Elada că-i prea mare. Înţelege: în insula mea m-am făcut din zi in zi mai puţin grec, din zi in zi mai mult om... Cu toate astea, când vă văd, simt... Ahile e mort, nu-i aşa, Ulise?
Ahile e mort; cel ce-mi stă acum alături e fiul lui. Cum, suspini, Filoctet?... şi liniştea atâta de dorită...
Ahile!... Copile, lasă-mi mâna să-ţi mângâie preaminunata frunte... De multă vreme, mult prea multă, mâna mea doar trupuri reci atins-a; şi chiar carnea păsărilor pe care le ucid şi apoi cad în valuri sau pe întinderea de gheaţă e, sub mâna mea ce le atinge, rece, rece ca văzduhurile de sus, de unde au venit.
(...)
Surâs fără de număr al valurilor mării...
Dar, Filoctet, acesta e un vers din Eschil...
Poate... Te supără...? (Reluând.) Surâs fără de număr al valurilor mării...

Tăcere.
Şi-apoi?
Nu mai ştiu... Sunt tulburat.
Nu-i nimic! ai să ne spui alt'dată.
Ah! de-ai spune mai departe, Filoctet!
Ca să vezi! Băiatul te ascultă!...
Nu mai ştiu să vorbesc.
(...)
(...) Pasărea a murit; a murit chiar sub ochii mei, după nu multe ore; ca să-i mai dau o undă de căldură, am înăbuşit-o cu săruturi şi aer ce l-am suflat deasupra ei. A murit de sete să zboare... (...) Paşii mei trec pe deasupra lucrurilor şi-a apelor încremenite în gheaţă. Nu mai visez nicicum... (...) Aici nimica nu devine, Ulise: totul este, totul rămâne pe loc. (...) Nu vreau să stau în calea vreunei raze venite de la Zeus; să mă străbată, Ulise, ca pe o prismă, şi lumina frânta în mine să-mi prefacă fapta în slavă.
(...)
Cui să-ţi închini viaţa, Filoctet?
Cât pe ce să-ti răspund: zeilor... Dar să ştii că mai presus de ei, Neoptolem, e încă ceva.
Mai presus de zei!
Da, pentru că eu nu fac precum Ulise.
Cui să-ţi închini viata, Filoctet? Ce este mai presus de zei?
Este... (Îşi cuprinde capul cu mâinile, copleşit.) Nu mai ştiu. Nu ştiu... Ah! ah! sinele însuşi!... Nu mai ştiu să vorbesc, Neoptolem...
Cui să-ţi închini viaţa? Vorbeşte, Filoctet...
Să-ţi închini viaţa... să-ţi închini viaţa...
(...)
Ah! Nu vorbi prea mult, Ulise... Filoctet, unul, tăcea.
Pentru că nu mai avea nimic de spus.
Şi de aceea plângea?
Plângea fiindcă s-a înşelat.
Nu, din pricina mea plângea.
Din pricina ta?... Ce începem dintr-o prostie, mai departe din orgoliu îi dăm numele de virtute.
Ulise! Nu-l înţelegi pe Filoctet...

(...)

Filoctet stă singur pe o stâncă. Soarele se ridică pe cerul fără vreo urmă de nor. Departe, pe mare, se vede îndepărtându-se o barcă. Filoctet o priveşte lung.

N-au să se mai întoarcă; nu mai au arc de luat... Sunt fericit.

Glasul i s-a făcut cu totul dulce şi melodios; în jur flori răsar din zăpadă, iar păsările coboară din cer să-l hrănească.