A fi evreu după Holocaust - Imre Tóth, editura Humanitas, 2015
Într-o bună dimineaţă,
Gregor Samsa se trezeşte în patul său...
Acest colocviu a fost deschis de marele entomolog al Shoah-ului, Raoul Hilberg.
El va fi închis de un vierme.
Da, un vierme: un evreu dinainte de Holocaust.
Un vierme, o insectă dăunătoare-iată cuvintele care răsunau pentru mine pe meleagurile natale, cuvintele care umpleau acele spaţii îndepărtate ale Europei Centrale şi de Est în care am copilărit. Repetate, fie pe un ton glumeţ - când grosolan, când indulgent -, fie pe un ton grav şi însoţite de argumente grele - prea cunoscute pentru a le reaminti, lansate cu mânie, scuipate în obrazul meu cu o ură frenetică -, aceste cuvinte mi s-au infiltrat în piele, mi-au pătruns în inimă, mi-au îmbibat celulele, mi-au invadat sufletul, mie ca şi tuturor celor care împărtăşeau aceeaşi condiţie.
O boală ruşinoasă - o miasmă dezgustătoare.
Majoritatea colegilor mei de la Liceul Catolic din Satu Mare nu dădeau mâna cu mine[...] Nietzsche vorbeşte despre, instinctul de repulsie" specific păturilor germane stabile. Mă încrucişam cu ei pe stradă; erau plini de morgă, cu nasul în vânt, înaintând cu lentoarea elegantă a unui velier şi privind prin mine ca prin vid. Tăcerea lor era elocventă. Imposibil să n-o percep: pur şi simplu eu nu eram o fiinţă demnă de a fi salutată, nu existam, nu eram decât un vierme mizerabil.
Cuvântul acesta devenise o idee fixă, o obsesie, o manie de care nu era cu putinţă să mă debarasez. Am sfârşit prin a interioriza dispreţul, prin a-mi murmura fără încetare mie însumi discursul şi a mi-l însuşi. Până când, într-o bună dimineaţă, Gregor Samsa, eroul povestirii lui Kafka intitulată Metamorfoza, deschide ochii; şi ce descoperă în patul lui? O insectă gigantică. Dezgustătoare, oribilă. El însuşi.
Simţea că orice atingere destramă, deformează, că mâinile trecute peste întinderea lumii, ar fi distrus un glob de sticlă, aşezat cu grijă deasupra norilor...
De unde atâta ură? De ce oare ne urăsc?
Nu sunt singurul care-şi pune această întrebare. Ne-am lăsat inspiraţi de o vorbă din Tractatus politicus al lui Spinoza: "Non ridere, non lugere neque detestari, sed intelligere." (Să nu râzi, să nu te cufunzi în doliu, să nu urăşti, ci să înţelegi).
Pe când eram elev de liceu, îmi luasem drept deviză următoarele cuvinte: "Cogito, ergo timeo. Timeo quia sum. Ego nihil timeo quia nihil sum." (Cuget, deci mă tem. Mă tem, pentru că exist. Nu mă tem de nimic, pentru că nu sunt nimic). Ascunse undeva în profunzimile sufletului, aceste cuvinte n-au dispărut totuşi, iar uneori, fără să ştiu nici eu de ce, aud încă murmurul lor tenace.
Să scrii este o artă. Dar să citeşti e de asemenea o artă.
Un fir de gheaţă tremură la atingerea razelor refugiate în sfera de aur a renaşterii Firului îi e teamă că odată ce va deveni fluid şi va putea călători, ar lăsa în urmă mărginirile.
Evreii au fost purtătorii anumitor principii universale de morală care, de la începuturile lor, au jucat un rol remarcabil în înflorirea spirituală a Occidentului. Mă voi mulţumi să amintesc aici numai câteva dintre acestea: sacralitatea supremă a vieţii umane; existenţa unei autorităţi absolute, unice, cea a lui Dumnezeu, care e unul şi acelaşi pentru întreaga umanitate; ideea de dreptate socială; o zi pe săptămână de odihnă sacră atât pentru stăpân, cât şi pentru sclav. Oare nu un evreu elenizat, Saul din Tars, a fost cel care a transmis păgânilor acest mesaj de universalitate cu precădere evreiesc? Oare nu acelaşi apostol evreu, Sfântul Pavel, le scria corintenilor: eu sunt evreu pentru evrei şi elen pentru eleni?
Aveam aproape cincisprezece ani când am făcut cunoştinţă cu un băiat de vârsta mea, Moise Klein. Eu trăiam cât se poate de confortabil: o cameră, o bucătărie, unde locuiam cu familia mea de cinci persoane, dar la parter, şi, chiar dacă nu aveam apă curentă, cel puţin ne puteam bucura de lumina zilei, ca şi de cea a unui bec electric. În vreme ce Moise Klein, împreună cu familia lui prolifică de evrei ortodocşi, locuia mizerabil, într-o gaură de la subsolul ghetoului, luminată doar de o lampă cu petrol. Slab, palid, măcinat de tuberculoză, roşcovan, cu faţa acoperită de pistrui, el reprezenta în ochii populaţiei maghiare şi româneşti prototipul "evreului roşcat" sau, în nomenclatorul german, "Tintenjude". Prea sărac pentru a merge la şcoală, el muncea în construcţii ca ucenic zidar şi căra pe umeri cărămizi pentru schelărie. După zece ore de muncă, serile, se întâlnea cu mine în grădina publică. Venea la întâlnire îngrijit, spălat, purtând o cămaşă albă cu guler Danton. Eu îi vorbeam despre orbitele electronilor, despre minunile triunghiului lui Pascal şi despre formula binomului. El îmi citea din Nietzsche, autorul lui preferat. Comunismul îi repugna. El a trezit în mine pasiunea pentru filozofie [...] Regăsesc astăzi unele fragmente pe care prietenul meu mi le citea pe atunci ca să mă consoleze: "Pretutindeni unde evreii au ajuns influenţi i-au învăţat pe ceilalţi să deosebească mai subtil, să conchidă mai net, să scrie mai limpede şi mai precis; misiunea lor a fost întotdeauna să aducă un popor
Stăteau, ca două umbre pictate, pe o bancă ştearsă ca într-un vis, aplecaţi peste pagini pline cu lacrimi de recunoştinţă. Simţeau că devin mai denşi decât suferinţa. Şi zâmbeau.
5 mai 1944, ziua în care evreii Ungariei sunt concentraţi în ghetouri. În două săptămâni deportarea evreilor din nordul Transilvaniei este finalizată.[...] înainte de deportare, tata a pus toate cărţile mele într-un teanc în mijlocul apartamentului. Deasupra lor, pe o coală de hârtie, o scurtă scrisoare de adio. Ultima verba, cuvintele sale erau adresate Învingătorului; era o rugăminte: "Vă rog... Am 56 de ani. E tot ce-am adunat în decursul unei vieţi. Aceste cărţi. Nu vă atingeţi de ele!... Când romanii au ocupat Siracuza şi au ajuns la casa lui Arhimede, l-au găsit desenând figuri geometrice pe nisip. Soldatului care s-a repezit la el să-l ucidă, Arhimede nu i-a spus decât o vorbă: «Nu vă atingeţi de cercurile mele». În primele zile după război, când a intrat în vechiul nostru apartament, sora mea a găsit pardoseala de lemn distrusă, uşile dulapurilor smulse, păturile spintecate. De cărţile mele însă nu se atinsese nimeni [...] Printre ele erau câteva romane - Candide, Nepotul lui Rameau, romane de Stefan Zweig, Iosif şi fraţii săi de Thomas Mann, un manual de arheologie biblică, Viaţa lui Isus a lui Ernest Renan [...] poemele lui Goethe, Heine şi Villon [...] Zarathustra al lui Nietzsche, Presocraticii lui Nesle, Critica raţiunii pure - în fine, mica bibliotecă a unui adolescent.
Turnul de cărţi stă neliniştit în mijlocul încăperii devastate. Copilul se apropie. Şi plânge. Înţelege că turnul, singurul edificiu de care se va simţi legat toată viaţa, va rămâne abandonat, tremurând sub cerul vineţiu al absenţei.
A fi evreu după Holocaust înseamnă a trăi cu prezenţa trecutului [...]A fi evreu după Holocaust: un vierme se ridică din praf, din cenuşă. În faţa ochilor săi se înfăţişează un spectacol nou: după căderea cortinei peste o tragedie a cărei realitate ar fi fost de neconceput chiar şi pentru imaginaţia poetică a marilor autori greci, şi nu numai greci, privirea îi este captată de perspectiva noii ere care urmează...
