Oglinzile - Petru Creţia, Humanitas, 1993
Puterea care dă o formă viselor şi amintirii, guvernează şi înstrăinarea noastră din oglinzi.
Oglindă amintirea? Nu. Vizibilul din ea nu e esenţial. Esenţială în amintire este identitatea în timp a sinelui, nu conţinuturile sale, reprezentabile ori nu.
Oglinzile dau o imagine evanescentă a eternităţii. În apele lor încremenite şi fără memorie timpul nu se oglindeşte, iar clipa e irecuperabilă.
Oglinzile sunt receptacolul inert al unui secret vid, eternă tăinuire fără sens a unei tăinuiri.
Dacă nu este amintire in oglinzi, oare nu am putea, privind mereu, să discernem în ele chipul uitării?
Narcis a spus: chipul din apă sunt eu, pentru ca eu sa fiu, nefiind, doar chipul din apă, şi amândoi o nepângărită dublă aparenţă în singurătatea iubirii.
O undă a tulburat chipul oglindit, aflat în irealitatea de pe tărâmul de dincolo de oglinzi.
Oglinda nu are altă adâncime decât aceea a unei amăgiri, şi dacă totuşi are una neiluzorie, ea este în etern neoglindita adâncime a sufletului nostru pieritor.
Am văzut în unele oglinzi din trecut o tristeţe care coboară, cu lumina, din soarele însuşi. În altele - presimţirea uitării.
Cum spune Borges, acel copil divin care s-a jucat îndelung cu universul şi cu umbra lui şi cu cenuşa umbrei. Cum spune Borges orb: "Este singur, nu există / nimeni în oglindă". Iar, în târzia Oglinda, prietenul acesta drag în atâtea chipuri şi întru unul singur, care se numeşte Borges, spune:
"Copil, imi era frică de oglinzi,
frică de a vedea in ele un alt chip decât al meu
sau doar o mască oarbă şi impersonală
putând ascunde, ascunzând ceva
atroce. Aşa cum altădată mă temeam
ca nu cumva tăcuta vreme din oglinzi
să nu se - abată de la cursul zilnic
al orelor noastre de rând, găzduind,
spre vagile, imaginarele hotare ale ei,
sau noi culori (dar asta nimănuia nu i-am spus;
copiii sunt sfioşi). Însă acum mă tem să nu dezvăluie oglinda
adevăratul chip al sufletului meu,
rănit de umbre, sfâşiat de vini, însuşi acela
pe care Domnul îl vede şi poate îl văd şi ceilalţi."
frică de a vedea in ele un alt chip decât al meu
sau doar o mască oarbă şi impersonală
putând ascunde, ascunzând ceva
atroce. Aşa cum altădată mă temeam
ca nu cumva tăcuta vreme din oglinzi
să nu se - abată de la cursul zilnic
al orelor noastre de rând, găzduind,
spre vagile, imaginarele hotare ale ei,
sau noi culori (dar asta nimănuia nu i-am spus;
copiii sunt sfioşi). Însă acum mă tem să nu dezvăluie oglinda
adevăratul chip al sufletului meu,
rănit de umbre, sfâşiat de vini, însuşi acela
pe care Domnul îl vede şi poate îl văd şi ceilalţi."
Sunt lucruri bune de privit în oglinzi: astfel trecerea orelor şi a anotimpurilor. Asemenea oglinzi, oricât de mari, pot exista. Iar tu să stai cu spatele la lume şi să te uiţi în oglinzi cum vremuieşte şi câtă singurătate curge prin timp şi câtă tăcere şi cum în acele oglinzi se adună şi ninge uitarea.
Există o ascunsă analogie între oglindă şi text; amândouă preiau, pe adâncimea unei suprafeţe de hârtie ori de sticlă, câte un univers şi amândouă îl trec în universul lor doar cu atâta cât le este cu putinţă: oglinzile numai vizibilul pur, iar textele vorbirea văduvită de contextul nemijlocit şi viu al clipei, de intonaţie, de ritm, de culoarea glasurilor, de mimică, de gesturi, de posturi, de spusul din priviri, de tensiunea specifică a coprezenţei.
Timpul din oglindă e timpul din lume şi timpul din noi, clipă de clipă, şi pare totuşi timpul fără clipe al unei stări eterne şi reci.
Dacă sunt umbre în oglinzi, înscrise în spaţiul sumbru strălucitor al tăcerii, atunci sunt, în ţinutul absolutei uitări, şi umbre ale amintirii.
Spectre desprinse din lumina difuză a unui timp, visat într-o noapte de vară...
Mallarmé lui Eugène Lefébure, în 17 mai 1867: "pe lacul visului vieţii - pe lacul visului, unde nu pescuim niciodată altceva decât propriul nostru chip".
Privită îndelung în amurg, greaua, uşor înclinata oglindă s-a prefăcut într-o prăpastie de tăcere şi umbră.
Câteodată, seara sau altfel, când aripile sufletului sunt sure şi uşoare, dinspre mute veşnic oglinzi se risipeşte în fiinţa noastră o şoaptă, un fel de chemare.
Dacă am putea vedea într-o oglindă chipul nostru veşnic, acela despre care nimic nu ştim şi care este cel adevărat.
Doar fantasme în oglinzi, luciri-năuciri; dar în cuvinte? În şirul tuturor cuvintelor rostite ori numai gândite în lume, de la început până când o să fie numai tăcere. Câte erori şi câte minciuni, dar oare cât adevăr în cuvinte ca reflecţie a lumii in lumea gândului nostru? Şi cum ar fi dacă, atunci când va fi numai tăcere, universul întreg (dar fără noi ) s-ar reflecta într-o singură mare oglindă, martoră tăcută, în pustiul final?
Cum arată universul când este învăluit de tăcere...Este cuprins de beznă, de vibraţie, de necuvânt...
Tot ce se petrece pe pământ şi în cer, fie aievea fie în oglinzi, este acum şi doar acum. Restul e amintire şi vis, nefiinţă şi părere.
N-am putea proiecta în oglinzi, făcându-le văzute, amintirile noastre, eliberându-le din noi, să mai fie o dată, măcar aşa, în lume, măcar ca sărmane clipe rupte din şiragul lor şi risipite în netimp?
Daca în oglindirea liniştei unde, peste care anii trec ca norii, ar rămâne ceva, acel ceva ar fi doar veşnica perindare a cerului şi a anotimpurilor sale.
Forme prinse într-o clepsidră în care clipele dispar, penetrând într-un univers obscur cu deschidere la sine...
Sunt chipuri în istoria sufletului nostru care, văzute cândva în oglindă, au dobândit o altă calitate, un farmec nou şi o izbăvire de timp, ca în puterea unui vis sau ca în amintire.
Socrate, ca să ilustreze, în Alcibiade I, 132 e.n., sensul inscripţiei de la Delfi, o converteşte în: "Priveşte-te pe tine însuţi şi anume în oglindă, unde îţi poţi privi privirea şi pe tine însuţi. Şi astfel, dacă sufletul vrea să se cunoască pe sine, oare nu către suflet se cade a privi?"
