Cartea neliniştirii - Fernando Pessoa, editura Humanitas Fiction, 2012
Scriu într-o zi de duminică, la o ora deja înaintată, în lumina vastă şi suavă a unei dimineţi ce-şi împrăştie peste acoperişurile întrerupte ale oraşului albastrul unui cer mereu inedit care închide în uitare existenţa misterioasă a stelelor...
Şi în mine este duminică... Şi inima mea se pregăteşte să plece la o biserică despre care nu ştiu unde se află...
Sufletul meu este o orchestră ascunsă; nu ştiu ce instrumente, corzi şi harpe, tobe şi ţimbale, şuieră şi scârţâie în mine. Eu mă cunosc numai ca simfonie.
Ascult căderea timpului [...] Trec prin timp, trec prin tăceri, iar lumi care nu iau formă trec ele prin mine.
Academie vegetală de tăceri... numele tău foşnind ca bătaia unor aripi de fluturi... lacurile din parcuri... reîntoarcerea mea... Aceste amintiri aparţin visurilor mele... Nici nu închid ochii şi nici nu văd nimic... Iar lucrurile pe care le văd nu sunt de pe aici... Ape...
... năvălind în tumultul unui cântec absurd. Ape... dorind să se reverse în necunoscutul infern al tuturor amintirilor. Războiul dintre un nisip umed şi un nisip care vrea să călătorească. Nemărginite în cordoane de sticlă fragile. Unul preferă să aştepte, celălalt să părăsească.
N-am făcut altceva decât să visez. Acesta, numai acesta a fost dintotdeauna sensul vietii mele. N-am avut niciodată o altă reală preocupare decât viaţa mea interioară. Cele mai mari necazuri din existenţa mea s-au estompat de îndată ce, deschizând fereastra spre mine însumi, reuşeam să uit de mine contemplând perpetua mişcare a vieţii mele.
Cu fiecare picătură de ploaie, viaţa mea pierdută plânge în natură. Ceva din neliniştea mea se păstrează în fiecare picur de apă, precum şi în rafalele urmate de alte rafale prin care tristeţea zilei se revarsă inutil pe pământ.
Plouă mult, mult. Mi s-a umezit sufletul ascultând-o. Plouă...
... şi casele se preling în culori, scurgându-se pe strada gândului meu. Bezna se transformă în roşul diluat al cerului. Păsările devin pete negre de dorinţe nerostite, iar pereţii se clatină, dizolvându-se în apele din cuvinte...
În timpul plimbărilor mele am construit atâtea fraze perfecte de care, odată întors acasă, nu-mi mai amintesc. Şi nu ştiu dacă poezia lor inefabilă vine din faptul că au existat sau din faptul că nu au existat.
Cânta, cu o voce extrem de suavă, o melodie dintr-o ţară îndepărtată. Cuvintele necunoscute deveneau familiare graţie muzicii. Ai fi zis că era un fel de fado ce tămăduia sufletul, dar fără nici o asemănare cu fadoul.
Prin cuvintele învăluitoare şi melodia atât de umană, muzica vorbea despre lucruri ce se află în sufletele tuturor, dar pe care nimeni nu le cunoaşte.
Aici, de la etajul patru ce dă spre infinit, în intimitatea plauzibilă a asfinţitului ce tocmai se produce, stând la fereastră ca să prind începutul apariţiei stelelor, reveriile mele îşi potrivesc pasul în funcţie de distanţa călătoriilor prin ţări necunoscute, sau presupuse, sau pur şi simplu imposibile.
... bărci care lunecă în noapte şi nici nu se salută ,nici nu se cunosc...
Nicicând nu ajungem să ne desăvârşim.
Suntem două abisuri - o fântână contemplând cerul.
Majoritatea oamenilor suferă că nu ştiu cum să spună ce văd şi ce simt. Se zice că nimic nu-i mai dificil decât să defineşti prin cuvinte o spirală; e nevoie, se spune, să faci, cu o mană ce se lipseşte de literatură, gestul prin aer, mişcarea înfăşurându-se ordonat, aşa cum se înfăţişează privirilor noastre figurile abstracte ale resorturilor sau anumite scări în melc. Însă, de îndată ce ne amintim că a rosti înseamnă a reînnoi, putem defini fără dificultate o spirală: e un cerc care urcă fără să se încheie niciodată. Ştiu însă prea bine că majoritatea oamenilor n-ar îndrăzni s-o definească aşa, fiindcă îşi imaginează că a defini presupune să spui ceea ce alţii aşteaptă să li se spună, şi nu ceea ce trebuie spus ca să defineşti. Aş zice mai bine: spirala este un cerc virtual care se dedublează şi se înalţă fără să se realizeze vreodată. Dar nu, încă e o definiţie abstractă. Voi căuta deci concretul, şi totul va deveni astfel vizibil: o spirală este un şarpe fără şarpe care se înşurubează vertical în nimic.
Am coborât ultima treaptă a scării aflate în spirală... De sus, părea infinită. Şi, totuşi, ea se termină, vrea să sfârşească, a obosit să poarte prea mulţi paşi, de sus, până pe pământ.
De sus, scara părea infinită.
De sus, scara părea infinită.
Era una dintre după-amiezile de toamnă în care cerul oferă un soi de căldură moartă şi rece, cu nori care sufocă lumina sub cuverturi de încetineală.
Aerul e de un galben voalat, asemeni unui galben palid văzut printr-un alb murdar. Abia dacă au mai rămas urme de galben în acest aer cenuşiu. Cu toate acestea, paloarea acestui gri păstrează ceva urme de galben în tristeţea ei.
Simt o mare oboseală în sufletul inimii mele. Mă întristează cel care nu am fost niciodată, şi nu ştiu ce fel de dor de el e amintirea mea despre el. Am căzut izbindu-mă de speranţe şi certitudini, cu toate asfinţiturile de soare...
Aveam un anumit talent pentru prietenie, dar n-am avut niciodată prieteni, fie pentru că m-au dezamăgit, fie că prietenia, aşa cum o concepeam eu, era doar o eroare a visurilor mele. Întotdeauna am trăit izolat şi, cu cât eram mai izolat, cu atât mai bine mă descopeream pe mine însumi.
Sunt o placă fotografică impresionabilă în toate felurile. Toate detaliile mă gravează disproporţional de intens în raport cu întregul. Ele îmi contopesc fiinţa. În mod evident, pentru mine lumea exterioară, rămâne senzaţie pură. Niciodată nu uit că simt.
Ieri am găsit o fotografie alb-negru, prinsă în scoarţa unui copac. În fotografie, se aflau doi tineri ce se ţineau de mână, privindu-se... Nu ştiu dacă erau fericiţi, dar ştiu că aveau să rămână mereu, aşa, privindu-se, prinşi în seva plină de viaţă a timpului. Pentru ei, întregul univers s-a oprit.
În clepsidra imperfecţiunii noastre, picături de sunet căzând constant marcau ore ireale...
La ce-mi foloseşte să mă uit la un asfinţit de soare, din moment ce posed în mine miliarde de asfinţituri de soare diferite...
