Domnule Unamuno,
Chiar dacă am creierul off line, noi, câinii, ştim cum să accesăm fenomene prin care să intrăm în contact cu lumea voastră, fie ea şi cea de dincolo. Când eram viu, comportamentul meu te-a impresionat, am avut parte, ce-i drept, de bunăvoinţa ta, m-ai pus să mă exprim într-un discurs funebru în chip de epilog, deşi, în visul pe care l-ai avut, ai deformat ceea ce noi, câinii, numim viaţă de câine. De unde ţi-o fi venit ideea că noi gândim ca voi oamenii? Ba mai mult, mi-ai pus în bot o jale care mă face chiar şi-acum după atâta lătrat orfic să urlu la Constelaţii, că m-am săturat de Lună. Saxofonul lui Gerry Mulligan în Moonlight mă înduioşa mult mai mult, o luam razna auzindu-l. Şi ce nume e ăsta, Orfeu? Laika, primul câine de ştiinţă, da, sau Beethoven, Einstein, Obama, că eşti un autor cult. Lord Byron i-a zis câinelui său Boatswain, habar n-am ce-nseamnă, dar, totuşi! Cine-a fost ăsta, Orfeu?
Au râs de mine în Constelaţia Câinelui, mi-au atârnat o harfă de coadă, ba mai mult, câinele lui Bulgakov m-a lătrat ruseşte şi mi-a zis: ia du-te tu-n black hole şi caută-mă pe-acolo! Nu era nimeni. Câtă răutate! Dar ce să mă mai mir când am văzut cum te-ai purtat cu Stăpânul meu, cu Augusto Perez al meu. L-ai omorât fără să clipeşti, de frică să nu te omoare el. Cum aţi zis că a făcut şi Don Quijote cu Don Cervantes. Sau invers. Apropo, m-am întâlnit cu Rosinanta, iapa, e cam depresivă, poate de la insuficienţa eterică. În schimb, măgarul lui Sancho Panza se ţine cu o capră galactică.
Ceaţa, cartea aia în care m-ai băgat şi pe mine, n-o mai citeşte aproape nimeni astăzi. Degeaba i-ai distrus viaţa Stăpânului meu, Augusto Perez al meu. Ştiu că nu suporţi iubirea pe care-am avut-o pentru el. De aia l-ai şi îmbârligat cu proasta de Eugenia, numai eu ştiu prin ce chinuri a trecut, cum l-ai cufundat în ceaţa vieţii ei, a Eugeniei. Nu înţeleg de ce oamenii vor să se însoare când sunt trişti. Nici cu Rosario, cealaltă femeie, călcătoreasa, nu era vreo scofală, chiar dacă o ţinea pe genunchi nu-l înţelegea. Pe mine nici nu mă chema bine şi ştiam ce vrea. O dată mi-a cerut chiar sfatul: Orfeule, ce trebuie să fac? Cum să mă apăr... până când mă voi hotărî, în fine, să mă însor?... Ce-ai zice dacă m-aş consacra psihologiei feminine? Ce zici de ideea mea?
Şi i-am spus că tu habar n-ai avut să dai o definiţie dragostei, domnule Unamuno, să precizezi termenul corect. Ba ai zis că în dragoste e totuna să învingi sau să fii învins.
Pe mine m-a găsit Stăpânul meu, Augusto Perez al meu, în verdeaţa unui desiş. Părăsit. Abia născut. Mama era o galgos, frumoasă, elegantă, abia am deschis ochii pe ea şi au spânzurat-o. Pierduse celebra cursă din Salamanca, unde te-ai născut şi ai creat între anii aceia, carreras en campo, sau vânătorarea de iepuri, cea după care câinii sunt judecaţi în funcţie de curajul lor. Mama mea nu a putut să-şi înfigă colţii ei albi, ca de implant, în blana unui iepuraş. Era descendentă din nobilii levrieri, Canis Gallicus, cei care coborâseră în infern înaintea lui Dante. Simbol al aristocraţiei canine. Mă visase vânător alături de Sfântul Domingo de Guzman, cel cu foc în bot, cum bine ştiai, sau cu Sfântul Roch, dar puţin ţi-a păsat de lumea platonică, de noi, câinii puri. Nici cinic habar n-ai avut ce-nseamnă a fi.
Carreras en campo. Au legat-o pe mama de laba stângă şi au atârnat-o de-o creangă. Cu picioarele din spate atingea ţărâna în care vă întoarceţi voi toţi, oamenii. A murit. Lent. Obosită. Şi dumneata vei murit, domnule Unamuno! - că bine ţi-a mai prezis Augusto Perez. Al meu. Personaj ţâşnit din capul tău. L-ai înecat. În ceaţă. Parodic. Cu dialoguri. Te-ai crezut etern, ca Leopardi. Amară viaţă, vai de voi oamenii-scriitori... Tot ce nu sunteţi în stare să vi se-ntâmple v-apucaţi să scrieţi. Aveţi capul plin de ficţiuni, de aia faceţi laba, hai să zic a pisicii, pe la ochi.
Când un galgo nu câştigă o competiţie - din simplul motiv că uneori n-avem chef să câştigăm nicio competiţie -, monstruoşii galgueros ne maltratează. Jupuiţi pe viu, împuşcaţi în labe, ochii scoşi cu vârful cuţitului, crestaţi în gât până la hemoragie, mărunţiţi şi daţi momeală la peşti, ţinte vii la tir, iată domnule Unamuno cîte-au născocit oamenii! Nu sunteţi în stare să vă potoliţi dracului?
Omul e singurul animal care ucide din plăcere - v-aţi luat toţi după englezi, your pleasure e să stârniţi invidia ca animale puternice ce vă credeţi. Totul moare pentru că voi ucideţi totul!
M-ai pus să zic vorbele alea din epilogul cărţii tale, Ceaţa: Bietul meu Stăpân! Bietul meu Stăpân! A murit, mi-a murit! Totul moare, totul, totul, totul; totul îmi moare! Şi mai rău decât să-mi moară totul e să mor eu pentru toate!
Până aici ţi-a fost ficţiunea, domnule Unamuno. Te-am tras în piept. M-am prefăcut că am căzut mort la picioarele Stăpânului meu, Augusto Perez. Al nostru. Sunt cel mai fericit câine din Univers! Numai aşa pot să-ţi pedepsesc invidia de om. Câinele lui Voltaire m-a învăţat că cea mai bună răzbunare e să fii fericit. Nu ştiu cu cine s-o fi fugărit el, dar asta e adevărata muşcătură. Cea de cinic, dulce domn de Unamuno.
Din Paradis,
Orfeu