Emile,
Te-am văzut cum jucai pe frânghia Universului, clipeai des din ochi, descompus, cu coafura ta de Beethoven. M-ai uimit până şi pe mine cu tehnica de funambulist al disperării. De unde ai învăţat-o? Pe vremea mea era mai bine să fii berbec decât om. Eu am hotărât să fiu câine. Tu, Emile, eşti un geniu al ratării, ai eşuat în aforisme, cum a zis un prieten de-al tău, ba ţi-ai molipsit şi sănătatea, viaţa, Coasta Boacii, ca să scrii despre amurgul gândurilor. Nu mi-a plăcut să te aud îndrugând că viaţa e un rău. Ştii ce i-am spus unui muritor grec care-mi tot dădea târcoale? A trăi nu e un lucru rău, a trăi rău e rău. Ce zici?
Dar tu ţi-ai luat aerul unui om care stă de veghe pentru toată omenirea. Aveai năzăriri în nopţile de insomnie, la mansardă, în ţara aia de rârâiţi. N-ai făcut nimic toată viaţa. N-ai avut nici un du-te-vino deşi ai trăit cam cât am trăit şi eu. Mult. Că altfel te-ai fi omorât, chiar şi numai din curiozitate. Vai de mine, pe toţi zeii!, şi ce frumos ai vorbit despre tine. Ziceai că n-ai idei, ci obsesii. Tu nu erai oricine, nu erai un gânditor mort. M-ai făcut să râd cu gura cât toată Calea Lactee când te-am auzit aforizând că omul e un animal indirect. Cam cum vine asta? Era să-mi stingi felinarul, că şi pe-aici umblu tot cu el aprins, caut un înger.
Emile, băiatule, cu singurătatea şi cu amărăciunea terestră am văzut că n-ai avut nicio problemă. Cum te descurci cosmic? Vezi şi tu că pe-aici e altfel. Fericire şi numai fericire. Păşunile raiului, râul de Cristal, bulevarde de aur curat, ca sticla străvezie, nici soare, nici lună, pomul vieţii cu frunziş etern, scaunul de Domnie şi Lumină, eu, cu felinarul. Nu-ţi prea convine, nu? Fericirea te cam otrăveşte, şi aici, cred că te-ai lămurit că fantastica ta viziune terestră nu a fost decât un joc al semnelor de punctuaţie. Visez la o lume în care se va muri pentru o virgulă..., ce criminală poezie ai născocit, chiar dacă în realitate s-a mai murit din virgule. Cât pe ce să mă întreci!
Tu, un timid într-o mansardă, îndrăgostit la nesfârşit. De vestale obosite. De surorile Brönte. De Greta Garbo, pentru că nu ajungeai la ea.
Eu, un vagabond într-un butoi. Un câine erect. Mă gudur. Latru. Muşc. Mă-nvârt în jurul creierelor. Al astrelor seci.
Să vorbim retro, Emile. Să belim Universul, dacă tot avem ca scop eterna fericire. Dacă n-aş fi fost Diogene, poate eram şi eu un Cioran.
Dio