Amintirea unei dorinţe vechi

Soprana primi aplauzele finale cu o reverenţă cochetă, cu fruntea uşor plecată în faţa reflectorului, rămânând nemişcată, ca o floarea-soarelui aţintindu-şi coroana grea de seminţe spre astrul său binefăcător. Când ecourile ultimelor bravo-uri şi bis-uri încă mai zăboveau prin ungherele întunecoase ale minusculei săli de concert, ea îşi înălţă capul, netezindu-şi cu ambele palme cutele imaginare ale rochiei în talie şi-şi ridică ochii umezi de emoţie spre tavanul uşor boltit, cu fresce şterse ce păreau mai degrabă un simplu joc de lumini şi umbre al reflectoarelor. Ieşi apoi din scenă într-o învolburare de voaluri apretate cu prisosinţă, scoţând la fiecare mişcare un zgomot ciudat, ceva între foşnitul frunzele de palmier uscate în bătaia vântului şi scârţâitul arcuşului unei viori trecut ca într-o mângâiere fugară peste ultima coardă.

Rămase câteva secunde aproape de intrarea în scenă, privind cu nostalgie publicul care cerea deja în picioare un bis, îi şopti dirijorului că nu mai iese să cânte şi se retrase apoi cu nerăbdare în cabina ei aflată pe un coridor lung şi îngust, mirosind uşor a mucegai.

Cabina era plină de coşuri cu trandafiri galbeni, culoarea ei preferată, pe jos, pe raftul de pe peretele de lângă uşă, iar pe măsuţa pentru machiaj un buchet superb, tot din trandafiri galbeni, o făcu să chicotească de plăcere.

Nu căută bileţelele cu numele celor care-i trimiseseră flori, le mirosi doar pe rând, trăgând în piept mireasma dulceagă a trandafirilor, în timp ce-şi arunca priviri cochete în oglinda puternic luminată.

În toţi anii în care cântase în corul Operei naţionale îşi imaginase aproape în fiecare seară de spectacol acest moment, când ea era solista, steaua serii, primind toate aplauzele publicului, o pulbere de aur scuturată de zei peste sufletul ei ca o binecuvântare a talentului cu care fusese înzestrată, adorată de admiratori secreţi prinşi în chingile farmecelor ei de primadonă, răsfăţată cu cele mai scumpe flori aduse din cele mai exotice sere, aşteptată la ieşirea artiştilor de zeci de admiratori dornici să-i smulgă, dacă nu un autograf, măcar un zâmbet plin de graţie, de care să-şi amintească apoi, mult timp, cu o tresărire de emoţie.

Mică şi bondoacă, având o voce firavă al cărei tremollo, cu toate eforturile făcute ca să-l susţină, se stingea de la sine după câteva momente, ca flacăra unui chibrit cu prea puţin fosfor la capăt, soprana nu reuşise să-i atragă atenţia directorului corului, în toţi cei douăzeci de ani petrecuţi acolo. La început el îi spusese că nu avea încă vocea formată, dar că, după câţiva ani de cântat în cor, corzile i se vor destinde ca un elastic folosit, exact aşa îi spusese el, şi vocea îi va înflori ca petalele unui nufăr, iarăşi acestea fuseseră cuvintele lui.

Anii trecuseră însă, şi nufărul nu se deschisese, petalele rămăseseră strânse una în alta, veştejite, iar soprana cântase întotdeauna în rândurile din spate, de unde falsetele nu se aud până în sală, pentru că rămân agăţate de colţul decorurilor sau se topesc în vuietul vocilor puternice din faţă.

De acolo din spate, ea nu putuse să vadă nici măcar o dată publicul în timpul spectacolului, doar de câteva ori zărise un crâmpei din sala întunecată, atunci când vreuna din colegele sale din faţă se legănase de pe un picior pe altul, nerăbdătoare, sau poate doar pentru că o rodeau încălţările, auzise doar aplauzele entuziasmate ale spectatorilor în faţa cărora se înclina împreună cu ceilalţi membri ai corului, ca o marionetă mânuită de un păpuşar apatic, întâi îşi lăsa în jos capul, căutându-şi alene cu privirea vârful pantofului pe care şi-l mişca întotdeauna în stânga şi-n dreapta, de câteva ori, apoi umerii, făcând să trosnească cele două vertebre tasate din dreptul omoplaţilor.

De fiecare dată ropotul aplauzelor o vrăjea şi un zâmbet de recunoştinţă îi înflorea pe chipul lăsat în jos, însă zâmbetul dispărea la fel de repede ca soarele acoperit de un nor grăbit atunci când îşi îndrepta trupul şi privirea îi cădea din nou pe pânza veche şi decolorată a costumelor colegelor din faţa ei.

Atunci când un bătrân impresar, având de două ori vârsta ei, se îndrăgostise de ea după ce, ascuns în spatele decorurilor, îi privise preţ de un spectacol întreg ceafa durdulie peste care căzuseră câţiva cârlionţi rebeli, cerându-i în final mâna, toate umilinţele îndurate în cor se evaporară.

Îşi luase rămas-bun de la colegi într-o după-amiază de vară toridă, când adusese în sala de repetiţii o mulţime de prăjituri de toate felurile şi sticle de doi litri cu limonadă, toate pregătite de noua bucătăreasă adusă de soţul ei acasă la câteva zile după căsătorie, ca nu cumva scumpa sa soprană să obosească prea tare.

Dintr-o dată amintirea ultimului rând pe scenă se ştersese ca o urmă pe nisip linsă de valurile oceanelor, pe malul cărora se plimbase cu soţul ei în următorii ani de căsătorie, elegantă, cu umerii drepţi şi cu bărbia uşor împinsă în afară, fără să-şi mai privească nici măcar o clipă vârful pantofilor, aşa cum făcuse cu pantofii prăfuiţi de la Operă, aruncaţi într-un colţ al dulapului din cabina comună chiar înainte să trântească cu sete uşa şi să coboare cu paşi uşori, ca petalele de trandafiri suflate de vânt, treptele întunecoase pe care nu avea să le mai vadă niciodată.

Îşi jurase să nu mai cânte niciodată pe scenă, locul unde seară de seară suferinţa îi secase sufletul lăsându-i înăuntrul lui frânturi de sentimente confuze zornăind ca seminţele uscate într-o coajă de bostan uitat într-un hambar părăsit. Şi se ţinuse de cuvânt.

Desigur, ruptura nu fusese definitivă, mersese la cele mai apreciate reprezentaţii ale celor mai cunoscute Opere din lume, dar, de fiecare dată, ea stătuse în sală, ascunsă în crâmpeiul de întuneric pe care îşi dorise atât de mult să-l vadă atunci când cântase ascunsă în spatele corului, devenind astfel una din miile de mâini invizibile ce plăteau un bilet la spectacol pentru a putea ţine în căuşul palmelor globul strălucitor, scena, scuturându-l uşor pentru ca minunea să se producă, decorurile să se schimbe, iar artiştii să se mişte, într-o vâltoare magică, al cărei farmec urma să dispară la mult timp după ce cortina se lăsa şi luminile se stingeau.

În toţi aceşti ani de căsătorie zilele i se desprinseseră din fuiorul vieţii uşor, fără incidente majore, într-un fir lung prins în urzeala unui văl greu de amintiri, ţesut de ea ca să se înfăşoare cu el la bătrâneţe, atunci când vântul bate puternic şi norii trec în grabă peste vârfurile plopilor. Pe acest fir, moartea soţului ei apăruse ca un nod mare, de nedesfăcut, blocându-i maşinăria de ţesut amintiri, atât de bine reglată în ultimii ani, lăsând-o să patineze în gol, ca acul unui patefon ajuns la sfârşitul discului. Rămasă singură, pofta de a călători i se stinsese brusc, aşa cum sunetele mor în difuzorul unui radio când îl închizi.

Se retrăsese într-o căsuţă pe care soţul ei i-o cumpărase, imediat după căsătorie, undeva în afara oraşului, într-o poieniţă înconjurată de brazi înalţi şi, timp de câteva luni, nu văzuse pe nimeni, doar pe băiatul angajat ca să-i cumpere de la oraş lucrurile necesare şi care venea, în fiecare dimineaţă, într-o camionetă veche şi hodorogită, al cărei motor scotea un zgomot asurzitor de fiare vechi dezarticulate.

De la moartea soţului ei, nu mai încercase să-şi pună în mişcare maşinăria de ţesut amintiri, pentru că acum zilele ei erau toate la fel, se topeau una în alta într-o masă amorfă, fără început şi fără sfârşit, din care n-ar fi putut să toarcă nici măcar un capăt de fir de amintiri, aşa cum făcuse înainte. Se mulţumise să se înfăşoare cu valul ţesut până atunci, moţăind ore întregi pe veranda răcoroasă.

La un moment dat însă, printre amintirile din timpul vieţii ei alături de bătrânul impresar, începură să se strecoare şi crâmpeie de amintiri mai vechi, legate de zilele petrecute în corul Operei, momente pe care jurase să le uite pentru totdeauna şi care acum îi invadau sufletul, aşa cum primăvara lujerele proaspete de iarbă străpung stratul de frunze moarte de anul trecut, lăsând pământul reavăn să respire.

La început încercă să le alunge cu o scuturare energică de cap, apoi făcându-le vânt cu mâna fluturată peste frunte, dar amintirile rămâneau agăţate de crengile brazilor din poieniţă, făcând-o să lăcrimeze uşor, doar o boare de lacrimă în colţul ochiului. În cele din urmă le dădu frâu liber, iar acestea nu întârziară să apară, răzleţe, la început, şi timide, atingându-i uşor un colţ al inimii, înainte să se evapore ca boabele de rouă dimineaţa, pe urmă din ce în ce mai multe, lumina puternică a reflectoarelor pe scenă, feţele colegilor de cor pe care nu-i mai văzuse de atâţia ani, transpirate, cu broboanele de sudoare rostogolindu-se peste machiajul prost, valurile de sunete ridicându-se din fosa orchestrei ca aburii unei mâncări gustoase de-ţi lasă gura apă.

Amintirile veneau şi plecau, într-o procesiune misterioasă închinată sufletului ei obosit, în afara de una, rămasă mereu retrasă, neclară, micşorându-se ca un arici speriat de fiecare dată când încerca s-o aducă mai aproape, ca s-o vadă mai bine. Şi trebuia neapărat s-o vadă mai bine, ca să ştie ce anume o făcea să tresară uşor de mai multe ori pe zi, tulburându-i pentru câteva clipe toropeala în care-şi petrecea zilele, sus pe verandă, în căsuţa cumpărată de soţul ei în afara oraşului, în faţa unei poieniţe înconjurate de brazi înalţi. În cele din urmă amintirea se apropie, îmblânzită, ca un animal înfometat a cărui frică a fost învinsă de mâna întinzându-i o bucata de carne, şi soprana putu s-o vadă mai bine.

Amintirea unei dorinţe vechi.

Lumina reflectoarelor căzându-i drept pe obrajii îmbujoraţi şi, în faţa ei, vârtejul acela negru de ropote de aplauze, pornind la fiecare sfârşit de arie şi în faţa căruia ea, solista, să-şi plece capul cu graţie, mlădioasă ca o trestie în bătaia vântului.

Să fie solistă.

*
Cu ochii pe jumătate închişi din cauza emoţiei care îi amorţise sufletul şi trupul, soprana deschise încet uşa de la intrarea artiştilor şi ieşi în străduţa prost luminată unde, la câţiva metri depărtare, o maşină neagră lucioasă o aştepta, cu farurile aprinse şi cu motorul torcând, ca o pisică uriaşă tolănită în faţa şemineului.

Nu băgă de seamă că nu o aştepta nici un admirator dornic să-i ceară un autograf, aşa cum nu-i observă nici pe cei mai mulţi dintre cei care, cu câteva minute înainte o aplaudaseră frenetic, acum neobosindu-se s-o privească, aşteptând zgribuliţi lângă intrare să primească din mâna dirijorului un smoc de bancnote mototolite îndesate apoi cu grabă în buzunare, plata pentru prezenţă şi pentru aplauze, înainte să plece care încotro, fără să se uite înapoi, pierzându-se în perdeaua de fulgi de zăpadă mari ca nişte cocoloaşe de bumbac, aşternându-se deja pe caldarâm, acoperind urmele roţilor maşinii ce o ducea pe soprană înapoi acasă, nerăbdătoare să se aşeze în fotoliul ei şi să înceapă să ţeasă din nou vălul amintirilor, acum că reuşise în sfârşit să înnoade firele rupte ale vieţii sale.