Casa cu pereţi de vânt

Bătrânei doamne i se făcu tare dor de casa ei cea veche pentru că, de două luni încoace, locuia în capitală, împreuna cu fata ei şi cu soţul acesteia.

Casa în care locuiau era elegantă, frumos pictată în culori vii strălucind ştrengăreşte în lumina curată a dimineţii, dar superficială şi impulsivă ca orice casă nouă. Încă de când păşise pentru prima oară în ea, aceasta îi arătase cât se poate de clar care urmau să fie relaţiile dintre ele. O făcuse să înţeleagă chiar de la început că, deşi toată familia se purta foarte frumos cu doamna cea cu părul alb, mama noii sale stăpâne, ea, casa, îi putea face multe probleme, dacă îndrăznea să schimbe ceva în aranjamentul interiorului ei atât de modern.

Casa îi mai spusese mamei noii sale stăpâne că ea ştia foarte bine genul acesta de femei bătrâne, băgăcioase, vârându-şi nasurile lor lungi în toate sertarele şi în toate colţurile şi, ceea ce enerva cel mai tare, încercând mereu să aducă în casele tinere, frumos aranjate, lucruri vechi şi prăfuite, în opinia sa numai bune de aruncat în pod pentru a fi uitate acolo pentru totdeauna.

Bătrâna doamnă fusese luată prin surprindere de atitudinea agresivă, ar fi putut spune chiar obraznică, a unei case atât de elegante, mai ales că nici nu apucaseră să se cunoască şi că, oricum, ea nu şi-ar fi permis să încerce să se impună într-un loc care nu era al ei, fie el vechi sau nou.

În cele două luni petrecute în capitală, relaţia dintre ele nu se schimbase cu nimic. Casa cea nouă n-o băgase în seamă decât atunci când voise să-i reproşeze ceva, spre deosebire de vechea ei casă, cu care tăifăsuia ore în şir în după-amiezele toropite de căldură, atunci când străzile rămâneau pustii, ca şi în serile când licuricii păreau să ia foc dacă-şi atingeau, din greşeală, aripile de mătase de pământul încins de soarele de vară. Cu casa cea nouă nu ar fi avut oricum ce să-şi povestească pentru că ea nu avea trecut, se afla doar la începutul existenţei sale şi dădea dovadă, prin atitudinea ei, de inconştienţa şi de nerăbdarea tinerilor care încă nu ştiu ce este viaţa.

Acum, că se hotărâse să se întoarcă în sat, îşi aminti, zâmbind cu îngăduinţă, de primele minute petrecute în casa cea nouă, atunci când intrase pe vârfuri în holul mare şi strălucitor, de frică să nu lase urme de noroi pe dalele viu colorate, deşi nu umblase pe străzile murdare ale oraşului, pentru că fata ei o adusese de la gară într-o maşină mare, neagră şi lucioasă ca un cărăbuş. Aceasta reuşise s-o convingă pe mama ei să locuiască în capitală măcar trei luni, urmând ca apoi, dacă se obişnuia cu viaţa de la oraş, să rămână definitiv la ei, vânzându-şi proprietatea din sat.

Fusese o decizie greu de luat, vânzarea casei. Acolo îşi petrecuse toată viaţa şi tot acolo trăiseră şi părinţii ei. Era locul unde se căsătorise şi adusese pe lume trei copii şi unde plânsese când cel mai mic dintre ei fusese adus de oamenii din sat, mort, cu faţa-i mică şi palidă presărată cu pete albăstrui, înecat în iazul de la capătul de sud al satului, unde plopii se aruncă spre cer. Casa cea veche era locul unde plânsese când părinţii ei muriseră, unul după altul, de frică, parcă, să nu se piardă, dacă nu se grăbeau să fie din nou împreună pe cealaltă lume, lumea umbrelor uşoare care uită de unde vin şi încotro se îndreaptă. Şi mai era locul unde plânseseră moartea soţului ei, ore lungi după înmormântare, singure, doar ele două, ea şi casa. După înmormântare şi după plecarea celor doi copii, au fost nevoite, sărăcuţele, să se descurce singure în lungile zile ce au urmat, bătrâna doamnă şi casa, obosite şi triste, plângând timpurile pierdute în ceaţa lucrurilor care nu mai sunt.

Casa cea veche scârţâia cu nostalgie în timp ce-şi depănau micile amintiri despre întâmplări petrecute cu ani în urmă, când camerele ei mari, acum întunecoase şi reci, erau pline de căldura vieţii, de râsete, certuri, cuvinte dulci de dragoste şi lacrimi.

În fiecare noapte, când tocurile din lemn uscat pocneau surd la cea mai mică adiere de vânt şi podelele oftau sub povara mobilei grele de nuc prăfuite, ea îi şoptea stăpânei sale la ureche vorbe de alinare, ţinându-i de urât, până când aceasta adormea, învăluită în parfumul dulce-acrişor al trecutului care îi topea simţurile, târând-o uşor într-un somn de plumb.

Atunci când se dusese să locuiască la oraş, pe bătrâna doamnă o impresionaseră cel mai mult lucrurile din casa fetei sale. Aceasta cumpărase totul nou şi nu acceptase nimic din vechiturile pe care mama sa i le adusese cadou din vechea casă. Lucrurile cele noi aveau un miros ciudat, dându-i bătrânei o senzaţie de apăsare, aproape că ameţea dacă se apropia prea mult, de exemplu, de mobila făcută dintr-un material ciudat, nu era lemn, deşi de la distanţă părea că este. Şi atunci se gândea cu drag la mobila din lemn greu de la ea de acasă, al cărei miros dulce şi prietenos îl simţea şi acum în nări, la sute de kilometri distanţă de încăperile întunecate care aşteptau cu nerăbdare să se întoarcă la ele şi să le dea viaţă din nou, din puţina viaţă rămasă şi ei în vine.

După mai puţin de două luni bătrâna se întoarse la ele.
Îi fusese tare dor de vechea casă.

De cum ajunse, făcu repede un tur, atingând uşor cu degetele muchiile tocite ale meselor, trecându-şi palmele crăpate peste luciul prăfuit al rafturilor bibliotecii, lipindu-şi obrazul de uşile scârţâite ale dulapului uriaş din dormitor, deschizând sertare uitate, pe unele lăsându-le deschise, ca să iasă din ele aromele pierdute şi să se strecoare prin unghere întunecate în lungi fire invizibile.

Respiră cu nesaţ aerul închis şi trist de care-i fusese atât de dor, în timp vechea ei prietenă îi povestea ce se întâmplase cât timp fusese plecată, despre geamul spart la furtună, speriind cu zgomotul de cioburi căzute pe pardosea ceştile de cafea frumos aşezate în vitrină. Bătrâna doamnă nu era însă interesată de noutăţi, ea voia să audă la nesfârşit poveştile venite de departe, pe drumul uscat al regretelor, făcându-i inima să se strângă de durere la fiecare amintire, ca un ghemotoc de hârtie din cele aruncate, când era mică, pisoilor să se joace.

În ziua următoare, bătrâna doamnă se simţi rău, zăcu în pat toată ziua, iar când soarele căzu după dealuri, ştiu că va muri.

Casa cea veche stătu de veghe lângă ea toată noaptea. Îi povesti istoriile ei preferate, amândouă plânseră şi râseră peste trecutul pierzându-şi treptat conturul, timpul devenea fluid, iar amintirile se amestecau cu rafalele de vânt izbite de ferestrele închise şi cu mieunatul pisicilor pe acoperişuri, aceleaşi pisici cu care se jucase cu mulţi ani în urmă. În curând, totul se înecă în întuneric şi bătrâna doamnă plecă în căutarea celor morţi, atât de dragi ei.

La o zi după înmormântare, casa cea veche arse până la temelii şi nimeni putu să spună de ce.

Ce nu putuse să-i spună prietenei sale casa cea veche, ca să n-o întristeze, era că ele erau legate nu numai prin momentele petrecute în ultimul timp, singure, dar şi prin destinele tuturor celor care fuseseră parte din viaţa lor şi că, după înmormântarea bătrânei doamne, ea se va sinucide, urmând-o în lumea de dincolo, acolo unde casele au pereţi de vânt şi acoperiş de nori.