Cele mai frumoase picioruşe din ţinut

Tocmai terminase de brodat ultima petală a florii albastre de pe cel de-al doilea pantofior al celei de-a treisuteşaizecişicincea perechi de încălţări, pe care urma să le poarte cu graţie după ce se căsătorea şi pleca la casa soţului ei, când părinţii ei intrară în cameră, cu obrajii îmbujoraţi de emoţie, ca s-o anunţe că peste o lună va deveni însoţitoarea pe viaţă a celui mai bogat om din ţinut, Xu Ling.

Wu Ling aşeză cu grijă ultima pereche de pantofiori în cutia tapisată cu mătase roşie, peste celelalte treisuteşaizecişipatru de perechi, şi o apăsă uşor, în timp ce un oftat de uşurare îi ieşi din piept, ca un şuierat de lampadar de hârtie spart. Acum va putea, în sfârşit, să arate tuturor cât de îndemânatică era şi cât de frumos îşi brodase pantofiorii minusculi, ca de păpuşă, ce urmau să-i acopere cea mai de preţ podoabă a sa, picioruşele delicate, ca cele ale unei gazele, de care viitorul său soţ se îndrăgostise atât de mult, încât fusese de acord s-o ia de nevastă fără zestre.

Atunci când mama ei începuse să-i înfăşoare strâns labele picioarelor în bucăţi de pânză tare, deformându-i toate oasele şi ligamentele, toţi se gândiseră că fata va ajunge să aibă picioruşe destul de mici ca să fie soţia potrivită pentru băiatul negustorului din colţ, dar nimeni din familie nu visase că mezina lor va ajunge atât de departe încât să-l farmece pe cel care avea mai multe lanuri de orez decât toţi sătenii la un loc.

Xu Ling o văzuse pe fata cu cele mai mici picioare din ţinut la râu. O urmărise pe ascuns cum şi le dezgolise pe rând, scoţând cu grijă fiecare fâşie de pânză, ca şi cum ar fi scos la lumina soarelui cele mai minunate fructe pe care nici un muritor nu le-ar fi putut gusta, doar zeii cei răsfăţaţi le-ar fi strivit în fălcile lor hulpave, lăsând sucul dulce să le ude gâtlejurile însetate.

De atunci el mai privise şi alte picioruşe prinse în chingile pânzelor tari, dar nici unele nu i se păruseră a fi altceva decât nişte biete membre schilodite de ambiţiile unor familii sărace de a se căpătui prin chinurile fetelor lor.

Gândul îi rămăsese, în schimb, la fata de la malul râului şi la picioruşele ei atât de mici şi de delicate, dorindu-şi plin de ardoare să le ţină în căuşul palmelor, ca pe nişte scoici făcătoare de perle sau ca pe doi pui de porumbei albi încă prea mici ca să se avânte înspre cerul nesfârşit, al căror tremur să-i deştepte dorinţe adânci, necunoscute.

După ce termină de văzut toate fetele cu picioare mici din ţinut, Xu Ling se hotărî să vorbească cu părinţii fetei de la râu. Trimise un mesager în sat, invitându-i la el acasă. Aceştia amânară vizita cât putură de mult, temându-se ca nu cumva cel mai bogat om din ţinut să vrea să le mai ia din lanurile de orez, cu recolta cărora de-abia reuşeau s-o ducă de azi pe mâine. Când nu mai putură amâna, porniră cu sufletul încărcat de prevestiri rele spre conacul lui Xu Ling, în afara satului, pe drumul prost, de argilă galbenă, transformat, în timpul ploilor torenţiale, într-un râu cu ape cleioase de culoarea susanului prăjit. Odată ajunşi la conac, părinţii fetei fură primiţi în salonul ceaiului, în care Xu Ling nu-i primea decât pe membrii familiei şi pe prietenii cei mai apropiaţi. Aşezaţi pe perne roşii ca miezul rodiei şi moi ca spuma din albuş de ou, părinţilor fetei nu le veni să creadă că Xu Ling se îndrăgostise de picioruşele fetei lor şi că el le cerea, plin de umilinţă, îngăduinţa s-o ia de nevastă pe mezina lor, în luna în care cireşii sunt în floare şi întregul sat intra în zarvă mare de sărbătoare.

Pe drumul de întoarcere, cei doi bătrâni nu mai încetară cu vorbele de laudă la adresa viitorului ginere care, ca să le câştige bunăvoinţa, îi condusese personal până la uşă, oferindu-le în dar câte o batistă de mătase brodată cu iniţialele sale. El îi trimisese şi logodnicei sale un cadou, o pereche de clopoţei de argint, cât două boabe de piper, ca să şi-i coasă la pantofiorii de nuntă, pe care el abia aştepta să i-i scoată în prima noapte, pentru a putea contempla plin de emoţie minunea de picioruşe, de atunci înainte numai ale lui.

Tot drumul, mama lui Wu Ling nu încetă să-şi laude talentul cu care ştiuse să-i lege picioarele fetei sale în aşa fel încât acestea să devină cele mai frumoase şi mai dorite picioruşe din ţinut. Folosise o pânză tare special adusă din nordul ţării de negustorii ambulanţi, o tăiase în fâşii înguste ca să poată strânge bine ligamentele şi oasele labei piciorului ca într-un mănunchi de nuiele de răchită din cele puse la uscat după uşă. Când Wu Ling se plângea că o dor picioarele şi refuza să şi le mai lege, mama ei o lua de mână şi o ducea, şontâc-şontâc, până la marginea satului, de unde se vedeau câmpurile de orez şi siluetele încovoiate ale ţăranilor muncind, printre care se aflau şi celelalte trei surori ale ei ale căror picioare nu fuseseră legate. Acolo sus, la ieşirea din sat, Wu Ling trebuia să înţeleagă că destinul ei era altul, diferit de cel al mulţimii, că picioruşele ei atât de fragile trebuiau s-o poarte către o viaţă diferită, fără grija zilei de mâine, ca soţie a unui bărbat bogat, gata de orice sacrificiu pentru a o face fericită.

În zilele ce urmară, Wu Ling primi vizitele celor mai importante femei cu picioruşe mici din ţinut. Toate îi cercetară lădiţa cu încălţări, luând între degetul mare şi arătător câte o pereche care le atrăgea atenţia, poate o broderie mai deosebită, o linie mai îndrăzneaţă a tocului sau a vârfului, lăsând-o apoi să cadă înapoi peste celelalte. Tot ele o ajutară să-şi spele picioruşele, în timp ce-i dădeau sfaturi despre cum să şi le îngrijească şi despre cum să se poarte în casa bărbatului ei, mai ales dacă acolo locuiau şi părinţii acestuia.

Surorile lui Wu Ling nu mai îndrăzneau să se apropie de ea, le era parcă frică s-o atingă pe logodnica celui mai bogat om din ţinut, dar acest lucru n-o mira deloc pe mezină. Ea fusese întotdeauna diferită de celelalte surori, nu se jucaseră niciodată împreună şi, de când începuse să-şi coasă cele treisuteşaizecişicinci de perechi de pantofiori, nici măcar nu-şi mai vorbiseră, aşa de absorbită fusese de noua ei îndeletnicire.

Cu o zi înainte de nuntă, Wu Ling plecă de acasă, cu paşi mici şi nesiguri în ghetuţele ei elegante din piele de căprioară, ca să-şi culeagă singură ramurile de cireş înflorite pentru nuntă. Drumul până la livada cu cireşi era lung şi anevoios, dar Wu Ling nu acceptase să fie însoţită nici de mama ei, nici de una dintre surori. Cel mai greu urma să-i fie la trecerea peste calea ferată din nordul satului, unde nu se mai putea sprijini de un zid sau de un gard, ca pe drumurile din sat, şi unde pantofiorii ei cu talpa atât de îngustă riscau să alunece peste pietrele negre şi ascuţite ale terasamentului.

Mergea cu paşi mici, atentă ca nu cumva echilibrul ei atât de fragil să fie rupt de vreo pală mai tare de vânt care s-o trântească fără milă la pământ, de unde să nu se mai poată ridica decât cu foarte mare greutate, cu riscul ca gleznele să-i pocnească de atâta efort, ca nişte castane coapte. Străbătu fără nici o problemă piaţeta din centrul satului, cu băncuţele bătrânilor pline de siluete cenuşii şi slabe, înghesuite unele în altele, din mijlocul cărora se auzea un zvon de voci înăbuşite, şi o luă apoi pe străduţa abruptă din stânga ducând la linia ferată şi, mai departe, la livada cu cireşi a satului.

Când ajunse la capătul străduţei, picioruşele lui Wu Ling începură să tremure de oboseală ca nişte fire de trestie în bătaia vântului. Ar fi vrut să se odihnească puţin, înainte să treacă linia ferată, dar nu văzu nici o piatră mai mare în jur, iar să se aşeze pe jos ar fi însemnat, de fapt, să obosească mai tare, pentru că îi era tare greu să se ridice. Picături de sudoare rece începură să-i curgă pe frunte şi pe spate, dându-i frisoane şi, pentru o clipă, se gândi că poate ar fi mai bine să se întoarcă şi să trimită pe cineva să-i culeagă ramurile de cireş. Era însă prea mândră ca să meargă acasă cu mâinile goale şi să recunoască în faţa tuturor că nu fusese în stare să se descurce singură.

Trase adânc aer în piept şi simţi deja mireasma dulce a florilor de cireş aşteptând-o de partea cealaltă a şinelor de tren. Închise ochii şi se văzu deja în timpul ceremoniei, lângă viitorul ei soţ despre care i se spusese că era cu câteva degete mai înalt ca ea şi, apoi, la conacul acestuia, unde urma să fie şi casa ei, printre zecile de servitori aşteptând doar un gest din partea ei ca s-o servească.

Prea concentrată să asculte trilurile miilor de canari argintii pe care viitorul ei soţ urma să-i cumpere, dintr-o insulă îndepărtată, special pentru ea, şi să-i închidă în mii de colivii de aur în grădinile lui minunate, Wu Ling nu auzi şuieratul trenului apropiindu-se cu viteză, în timp ce traversa cu paşi şovăitori calea ferată. Într-o clipă, minunatele grădini dispărură ca prin vis, miile de canari argintii îşi luară zborul spre zările de unde veniseră, iar Wu Ling rămase căzută la pământ, cu hainele stropite de picături de sânge de un roz puţin mai închis decât cel al petalelor florilor de cireş.

Sătenii auziră strigătul ei de durere şi veniră repede la linia ferată, ducând-o apoi pe braţe până la ea acasă, unde pregătirile pentru ceremonie continuau într-un freamăt continuu. Când cei prezenţi aflară că trenul îi tăiase lui Wu Ling picioruşele cele minunate, un geamăt de disperare ieşi din piepturile lor şi orice fel de pregătire pentru ceremonie se opri brusc, de parcă timpul încetase să mai treacă.

La aflarea veştii, cel mai bogat om din ţinut lăcrimă, privind cerul nesfârşit înspre care cei doi pui de porumbei albi îşi luaseră deja zborul, lăsându-i palmele goale ca două cuiburi părăsite, şi îi trimise fostei sale logodnice o batistă de mătase cu iniţialele sale, în semn de despărţire.