Două romane cu şi de arhitecţi

Despre medici se ştie că mai toţi au câte un hobby artistic, cultural sau literar. Profesiunea este dură şi, de aceea, sunt asumate căi de evadare. Nu puţini au făcut din pasiunea extra-profesională un domeniu de performanţă. Mai puţin se ştie despre arhitecţi, poate cu excepţia prinţului G.M. Cantacuzino, unde este greu să separi textul cu valenţe literare de cel dedicat eminamente profesiunii de arhitect şi de aceea, poate, pasiunea pe care o are un prozator de talia lui Bedros Horasangian pentru opera acestui arhitect interbelic.

Nu mă voi duce în Renaştere cu exemplele. Venerabilul istoric Grigore Ionescu a scris şi poeme proprii, după ştiinţa mea încă inedite, dar a şi tradus din poeţii Renaşterii, apropo; de asemenea inedit. De la misticul Daniel Turcea încoace, mai mulţi şi-au riscat pielea: Constantin Abăluţă este arhitect de profesie; Alexandru Andrieş este mai mult decât autor al textelor cântecelor sale: un poet în toată puterea cuvântului. La fel era, pe vremuri, Cristina Suciu-Moscu, când am cunoscut-o eu, mai întâi ca poetă şi, abia apoi, ca arhitectă, colegă de breaslă: astăzi, Gociman. Există şi exemple mai celebre, cum e cazul lui John Hejduk, membru al grupului New York Five, un modernist liric care, în ultimii ani ai vieţii, a făcut mai mult schiţe de biserici; era şi un poet în toată puterea cuvântului, am şi publicat traduceri din textele sale în Dilema Veche. Nu mă ocolesc nici pe mine, deşi nu am mai publicat volume de poezie, vai! - din 2008. Am vrut să fac un volum antologal de poeţi arhitecţi. Pe unii i-am convins, dintre cei de mai sus, pe alţii - nu încă. Mi se pare că există un filon spaţial în textele scrise de arhitecţi, o mult mai bună priză la realitate: multe dintre poeme pot fi desenate apoi, sau imaginate, în orice caz.

Acum îl adaug listei pe M. Duţescu, câştigătorul concursului de debut la Cartea Românească în 2010 cu şi toată bucuria acelor ani trişti, volum dublu premiat ulterior pentru debut şi căruia i s-a adăugat franceza un avantaj la Editura Pandora M. Şi, acum (în 2014, mai precis): un roman, URANUS PARK (autorul compensează pentru minusculele din volumele de poezie, de bună seamă), în colecţia Ego Proză a Editurii Polirom. Mihai era flamboyant încă din şcoală şi i-am publicat un text, un pseudo-reportaj, în Dilema Veche, dacă nu mă înşeală memoria, pe vremea când era doar o promisiune. Acum, poet publicat şi consacrat, se încearcă în proză cu un roman nu numai aparent-realist, ci şi aparent-egografic, ca să spun aşa: e povestea, la persoana întâi, a unui tânăr arhitect angajat în diferite instanţe ale profesiunii şi vieţii sale, încercând să pună mâna pe un mare proiect imobiliar. Sunt descrise procedeele mai mult sau mult mai puţin legale prin care se obţin autorizaţiile şi avizele, traseul obscur al şpăgilor (mai cu seamă la sectorul cinci, unde primarul - care era - lucra noaptea) şi finalurile de capitol descriu - uneori, nu peste tot - caracteristicile câte unui scaun de toaletă mai procopsit, din cele ce apar în listele de specificaţii tehnice pe care le dăm, cu ajutorul inginerilor noştri, pe şantiere. În fine, romanul se încheie ambiguu, nu e clar dacă finalul e fericit sau nu din perspectiva romanului, dar cert este că arhitectul este înghiţit într-un birou de proiectare ad-hoc, înfiinţat la Bucureşti de o mare firmă de proiectare internaţională, care preia designul la Uranus Park, la care muncise până atunci personajul nostru fără bani, doar făcând prezentări peste prezentări, ca să îi convingă pe investitorii, de asemenea, străini. Am cunoscut şi eu atmosfera şi cercurile de real estate din perioada bulei imobiliare şi presimt deja un volum al doilea, cu spargerea bulei şi colapsul acestor super-proiecte, cei şapte-opt ani trişti, de criză la capătul căreia au rămas puţine birouri în viaţă şi cu proiecte de amploare comparabilă celei de-atunci. Culmea, mulţi regretă absenţa distanţei (auto)critice a arhitecţilor de atunci. Sau de acum, pentru că nu am folosit anii cei morţi, de după 2007-2008 pentru a înţelege ce se petrece, pentru a nu mai scoate pe piaţă sute de şomeri potenţiali (asta în condiţiile în care, până acum, un număr însemnat de absolvenţi găseau, oricum, de lucru altundeva, geografic şi profesional. China este noua destinaţie, nu Occidentul, dacă vă veţi întreba; sau China via Occident. Şi advertising-televiziuni-prezentări grafice digitale, dacă rămân aici. Ei bine, şi această porozitate a pieţei muncii s-a umplut, iar arhitecţii străini, desigur, nu au venit aşa cum se preconiza. Turnul proiectat de firma Zaha Hadid la Dorobanţi a fost de-atunci stopat, la fel proiectul Esplanada, cu turnuri de Helmuth Jahn, sau mall-ul de la Casa Radio. La fel de cinici ca şi arhitectul personaj principal, dar la o scară măcar regională, dacă nu cumva planetară a cinismului, aceşti starchitects reciclează proiecte pentru orice ocazie şi amplasament (participării lui Richard Rogers la Concursul internaţional de urbanism Bucureşti 2000, din 1995-1996, i s-a reproşat că auto-plagia proiectul aceluiaşi pentru un alt mare oraş, dar din China). Trimit pentru a obţine autorizaţii pe unii arhitecţi locali, pentru că-s mai ieftini, ca să nu mai plătească taxe de înscriere în OAR şi, mai ales, pentru că aborigenii cunosc traseele şpăgii infinit mai bine decât străinii. Şi-aşa, tot e plin de expaţi şi de străini. Mă întreb, aşadar, ce ar mai face, într-un eventual volum al doilea, arhitectul nostru, în afară de inspectarea caracteristicilor scaunelor de toaletă.

Romanul mi se pare interesant, se citeşte aţă, în ciuda unor burţi de divagaţii şi, mai ales, dacă eşti arhitect şi recunoşti personaje din carte: ba pe Ciprian Mihali, ba pe te miri cine altul, care îl plânge pe Hiram. Mă întreb cum îl citesc neofiţii, pentru care tot acest canavas al profesiunii nu poate fi decât absent.

Oricum, este la extrema opusă a celuilalt roman scris de un arhitect, de asemenea cadru didactic, ceva mai vârstnic (1973 vs. 1979 la Duţescu), Teofil Mihăilescu. Romanul se cheamă Palladium şi este unul care se citeşte cu sufletul la gură, căci este unul de aventuri masonico-sapienţiale-New Age, cu o ţâră dragoste şi multă fantezie. Spre deosebire de Duţescu, autorul îşi construieşte cartea strict pe acţiunea extrem de rapidă şi nu pe personaje, care sunt, mai degrabă, tipuri umane decât fiinţe vii. Există, de altfel, un număr de straturi ale acţiunii, care leagă o civilizaţie de dinaintea acesteia, care ocupa (şi utiliza) centrii de energie ai planetei şi artefacte ale acestor, cum să le zicem, hiperboreeni, sau atlanţi supravieţuiesc până astăzi; apoi, există o poveste care îl leagă pe iniţiatul del Chiaro secretar şi factotum al lui Brâncoveanu, de acest obiect magic, palladium, şi de începuturile masoneriei speculative din România; este, apoi, un roman al Athos-ului şi, mai ales, a originilor şi prezentului românesc acolo (să nu uităm că Teofil a alcătuit, printre multe alte cărţi de text, un album al călătoriilor sale pe muntele sfânt, Grădină a Maicii Domnului); în fine, pare să fie şi un roman al masoneriei prezente, din României, care se leagă, în chip miraculos, de toate poveştile de mai sus. Veţi recunoaşte în roman locuri cunoscute (Săcele, Braşov, Bucureşti şi, mai ales, Sinaia, cu mănăstire sa). Ca în oricare bun roman aparţinând genului său, şi acesta strecoară urme de document real într-o mare de presupuneri şi speculaţii, dintre care unele suprafireşti; ca să poţi citi mai departe, trebuie să le accepţi prezenţa în text şi să nu le judeci pe loc. De asemenea, unele personaje ale cărţii trimit la persoane reale, din proximitatea autorului; culmea, acesta din urmă scrie despre unul, Teofil Mihăilescu, profesor şi el ca şi personajul narator. Ba chiar, culmea, citează şi comentează, în roman, cartea pe care am scris-o cu Arhiepiscopul Chrysostomos, în sprijinul acţiunii, sau, mai corect spus, al atmosferei sapienţiale. Foarte bine, mai ales că e vorba despre o lectură aprobatoare, pe alocuri laudativă.

Ca sinăian de duminică şi plătitor de taxe de proprietate imobiliară acolo, am citit cu desfătare, dar şi cu spirit foarte critic romanul, care mi-a şi plăcut: e proaspăt, e sprinţar scris şi cu vână. Am avut şi câteva observaţii tehnice, pe care le-am semnalat direct autorului, pentru o a doua ediţie corectată cu acribie: spun asta pentru că volumul s-a vândut foarte bine şi pot să înţeleg de ce: face o foarte bună lectură de vară şi, nu în ultimul rând, împământeneşte un gen care are regulile sale, de la Dan Brown încoace. De asemenea, dă un unghi contemporan unora dintre temele dacopaţilor, dedramatizându-le astfel. Şi, în fine, reabilitează alte teme cu parfum sapienţial, cum este relaţia dintre voievodul valah comemorat în 2014 şi breslele de constructori iniţiaţi, din Occidentul vremii sale, de la Padova, Florenţa, Veneţia şi din Mittel Europa, influenţei cărora le datorăm o repoziţionare în raport cu tradiţia post-bizantină.

Închei, recomandând cu căldură, din motive complet diferite, cele două romane scrise de doi mai tineri colegi de breaslă şi de catedră academică.