Nu-mi vine să fac din scrisoarea asta ce făceai tu cînd îi scriai Felice-ei: o momeală pe care să n-o poată citi nimeni. Înaintez lent spre dezastru, ştiai că n-am cum să rezist fără să mai pot vorbi. Sunt perfect din punct de vedere animalic, m-am refăcut, dar cu siguranţă că nu-ţi pasă.
Arăt la fel, cu carapace, alungit, chitinos, puternic, turtit, dorsoventral, picioruţe subţiri, Giacometti, pe negru. E bine că m-am adaptat biochimic, ştii că zahărul îmi lăsa un gust neplăcut şi am reuşit să nu mă mai las atras de capcanele dulci. Mă descurc binişor din punctul ăsta de vedere, rezist şi la secetă, evit pe cît pot substanţele toxice, ba mai nou am aflat că pot să trăiesc şi fără cap. Desigur, asta numai dacă mănînc bine înainte de decapitare sau nu mă haleşte altul.
Dacă rămîneam om, nu reuşeam să supravieţuiesc. Sunt cea mai rezistentă fiinţă din univers, dacă nu cumva m-o-ntrece puricele. A mai fost cineva, unu' de pe culmile disperării, îl respect foarte mult pentru felul în care m-a tratat: gîndacul e universal, a zis, chiar şi puricii îl cunosc - nu există nici un mijloc de-a-l evita. Alţii m-au comparat cu nişte reptiloide care se mişcă ziua, dorm pe plajă, ies noaptea, la Cannes. Păi, eu sunt o insectă de lux, gîndesc, ca salvele sunt, în toate direcţiile, comme les idées noires le font dans la tète. Am spleen, clipe galbene, bleu d'âme, schemă comportamentală, mă las cu tehnică în puţ, pot să rezist chiar şi-n agregate dacă vreau, melancolic. Fug zig-zagat pe orice teren. Fast running in confined spaces. Escaladez situaţii. Mă insinuez. Pot să mă dau cu capu' de pereţi, mă compresez, sunt suplu, unora le intru. Mă joc în obscuritatea închipuirilor, cum făceai şi tu. Am o incredibilă adaptare la mediu, am devansat pînă şi cursa înarmărilor - m-a şi costat, recunosc! -, pot să rezist chiar şi-ntr-un război, o fi n-o fi, atomic. Dar nu mut. Metamorfoza mea ţi se datorează ţie: Gregor Samsa by Franz Kafka.
Franz, cum să evit durerea? Mă răsuceşte pe toate părţile.
Mama, tata, sora m-au abandonat iar nenorocita aia de femeie de serviciu mă înghiontea cu coada măturii zicînd că am crăpat. Nu le-a păsat de nimic. Nu înţelegeau. Am crezut că trăgînd-o de fustiţă pe sora mea sau urcîndu-mă pe gîtul ei alb în timp ce cînta la vioară va pricepe. Părinţii mei de scurtă durată. Sora mea cu gîtul alb. O poveste cu secrete. Mi se lumina abdomenul sub canapea cînd îmi puneau mîncarea pe covoraş. Pînă-ntr-o zi cînd sora mea a zis: să vă eliberaţi de gîndul că el e Gregor!
Aş fi zis măcar ceva din Shakespeare: căci ochiul durerii sclipind de lacrimi orbitoare / face mai multe obiecte din unul singur... Dar nu mai eram decît o jucărie construită de tine, un avatar între Darwin şi Bolzmann. Între neant şi mătură.
Erai cunoscut ca un om care rîde mult. Rîzînd nefericit de moarte. Cîrîitul ăsta de gînganie nu m-ajută cu nimic cînd mie îmi vine să urlu în toate limbile pămîntului, dar tu m-ai lăsat fără limbă. Alimentele de care am nevoie sunt cuvintele de om. Invoc absenţa lor, degeaba fug, aud, văd cu mii de ochi compuşi, pipăi orice gît alb, degeaba, Franz, degeaba dacă fîşîi mut.
Ungeziefer.
E clar că oamenii nu iubesc gîngăniile. Mişcările astea pe care le fac acum pe hîrtie sau ecran sunt fictive. Mi-aş ridica elegant capul, măcar un cuvînt, te rog. Chiar nu-ţi vine să plîngi?
Gregor