Despre kitsch, azi (o introducere şi o încheiere)

Kitschul începe prin a fi (antropologic) un mecanism, continuă prin a fi (perceput ca) o abatere (o infracţiune, un păcat, o erezie) în registru estetic şi sfârşeşte prin a deveni un stil (social). De kitsch nu scapă nimeni, este un fenomen social general, de remarcabilă "unitate în diversitate": există un kitsch sărac (al săracilor) şi un kitsch imperial; un kitsch oarecare, banal, comun şi chiar înduioşător şi un kitsch grandios, semn al umflării de sine a puterii. Supra- sau sub-dimensionarea, inadecvarea proporţiilor pare a caracteriza, atunci, kitschul. Lipsa de realism, cu alte cuvinte, în condiţiile în care marca imediată a kitschului pretinde a fi tocmai realismul mimetic, "copia fidelă". Kitschul este perceput preponderent în registru estetic, ca o pretenţie de stil care sfârşeşte în comic şi chiar în grotesc, dar, tocmai prin grila kitschului, estetizarea nu mai trebuie percepută doar în sens restrâns, "sectorial", ci în sens extins, de imagine generală: toată lumea doreşte "frumosul". Să nu reducem aşadar kitschul la o estetizare, căci prin el, în Evul Media, estetizarea se dovedeşte a fi un fenomen general.
 
În sfârşit, modernitatea poate fi citită, până în postmodernitate, ca o istorie a kitschului: de la apanajul ridicol al micii burghezii, la care era percepută ca un defect, ca un neajuns, am ajuns astăzi la o adevărată voinţă de kitsch şi la o autentică politică a kitschului, la un kitsch programatic, ca stil general de viaţă în societate: nu numai că nimeni nu se mai teme, astăzi, de kitsch, să nu fie (considerat) kitsch, dar moda şi estetizarea socială şi-au asumat şi speculează azi tocmai kitschul, se bazează pe kitsch, care devine, astfel, triumfător, un semn general al unei epoci şi unei lumi. Trăim într-o epocă kitsch şi într-o lume kitsch, cine nu e kitsch (ca signaletică socială) nu e contemporan. Iar toată această identificare treptată a realităţii cu kitschul se datorează tocmai mitului imaginii tehnologice, adică dependenţei noastre de media. Media e kitsch în sine, kitschul însuşi, motorul acestuia: ca proiect şi ca realizare.
 
[...]
 
Kitschul nu mai poate fi azi reperat, localizat: e peste tot. Opus, la începuturile modernităţii, stilului (ca absenţă a acestuia), kitschul a devenit azi stilul unic. Devenit stil general programatic al epocii şi al lumii noastre obsedate de imagine şi care reduce totul la imaginea mediatică, deci la tehnologie, la automatizarea şi automatismele integrate (media fiind tocmai aparatul mediatic autonomizat al kitschului), kitschul a condus la o aparent contradictorie hipervalorizare pe de o parte a artificiului, în sensul de accesoriu şi de "tunare" de sine (corpul cu bibelouri, corpul-bibelou), pe de altă parte a "naturaleţii" şi a spontaneităţii (ce altceva decât o astfel de sinteză este recenta modă a tatuajelor?). "Fii tu însuţi!", "arată-te aşa cum eşti!", adică plin de adausuri şi proteze estetice, spune lumea contemporană. Devenit, din abatere localizată, normă imperceptibilă, kitschul încetează a mai fi un semn distinctiv, discriminatoriu. În lumea noastră, nimeni nu poate să nu fie, cât de puţjn, kitsch. Altfel, riscă să nu apară, să nu existe. Cine, ce nu e kitsch, azi? Peştele de pe televizorul cât o ladă de zestre al bunicilor s-a scurs, azi, în televizor şi inundă casa, strada, lumea.