Orientul României (I)

Discuţia despre tradiţiile musulmane de pe teritoriul actual al României merită purtată serios. Babadag, spre pildă, nu doar că are o moschee impozantă, dar are şi un mormânt de marabout, cum li se spune în spaţiul arab, care face ca oraşul să primească pelerini din Turcia. Îmi amintesc cum, în cursul unei vizite la Istanbul, prin 2006, când am participat la o conferinţă Brâncuşi la Universitatea Mimar Sinan Pasa, directorul eminent de atunci al ICR, dl. profesor Maxim, recunoscut drept un turcolog de excepţie, ne spunea despre numărul enorm de documente otomane care zac în arhivele locului , nu neapărat în condiţii prielnice, documente care privesc Kara Iflak şi Bogdan, adică Valahia şi Moldova după numele dat lor de puterea suzerană. Firmane, documente de numire şi de mazilire, listele cu tributul plătit, alte documente esenţiale pentru istoria medievală a provinciilor româneşti rămân necunoscute şi neinterpretate din pricina declinului studiilor clasice şi turcice la noi. Generaţii de turcologi ar putea îmbogăţi istoria ţării. Şi, ca orice altceva, nu o fac. Dar nu asta voiam să spun, ci menţionarea, de către domnul profesor, a studiilor de memorie orală publicate în Turcia despre cei care au părăsit Dobrogea, care le era patrie până la 1877-78.
 
Şi, aici, apare legătura cu istoria locală culeasă şi redactată de tatăl meu, a unui asemenea sat nord dobrogean. Tata a scris monografia comunei Dorobanţu şi istoriile povestite de domnul profesor Maxim, cu părăsirea - regretată nespus - a provinciei de către turci se leagă, precum în Roots povestea lui Kunta Kinte, de istoriile culese de tata. Sper să îmi iau inima în dinţi şi să public respectivele monografii, făcute în 1968 şi 1972, la menţinerea la zi a cărora tata a lucrat până la sfârşit. Oricum, îmi amintesc de cercetările pe care le-a făcut la vremea respectivă. A mers inclusiv la Râşnov şi şi-a întâlnit verii de-al doilea. În orice caz, ce ştim este că abia în 1883 autorităţile române au întreprins recensămintele de apropriere a noului teritoriu, constatând că turcii au plecat şi că a existat o politică oficială a noului regat român de... cum să îi zic? - terraformare a bietului teritoriu al lui Dobrotici. Astfel, au fost aşezaţi imigranţi din Transilvania cu predilecţie (o dovedesc toponimele şi numele de familie asumate de cei sosiţi, cu complicitatea autorităţilor locale, care erau de acord cu schimbarea/asumarea de nume de familie diferite, pentru ca aceşti colonişti să nu fie ceruţi înapoi de austro-ungari: Sibioara, Făgăraşul Nou, Ardealul; iar cei din Cârjelari şi Dorobanţu proveneau şi din Râşnov, ca străbunicul patern), pentru că ei făceau îndeosebi transhumanţă, aducând oi şi berbecuţi în porturile dobrogene cam în felul în care, în SUA, se mânau cirezile de vite spre abatoare şi porturi, dar şi producând produsele lactate şi prelucrând lâna (şi străbunicul, dar şi bunicul patern au fost croitori).
 
Povestea continuă să fie interesantă: Aiorman, satul de dinainte de Dorobanţu, avea o altă vatră, mai în susul derelei care îl traversează şi acum. De ce oare noii colonişti au mutat vatra satului şi când? Ştiu că a existat, probabil sub domnia lui Carol II, un plan de sistematizare a satului, pentru că locuinţa străbunicului, notar, ocupa un colţ al terenului care fusese arondat pentru a deveni piaţa satului, de unde şi porecla străbunicului, Moş Piaţă. Dar această sistematizare, pe care legea lui Ceauşescu doar o continua, intensificând activitatea de strămutare din satele mici dimprejur, cu dulci nume turceşti şi ele Canat-calfa şi Coimpunari (Meşterul şi Fântâna Oilor), spre centrul de comună, se aplica unui sat deja strămutat de pe vatra veche. Iar procesul după 1989 continuă spontan exact ce fusese impus, în comunism, de politică; acum e hrănit de condiţiile economice lamentabile, ale satelor româneşti contemporane.