Havel şi secolul al XX-lea

Citiţi un fragment din această carte.


Havel şi secolul al XX-lea
 
Ceea ce numim istoria Occidentului este conflictul permanent dintre profeţi şi funcţionarii mesajului profeţilor, între idei şi aparatele pe care le realizează. Am înfăptuit aceste structuri pentru ca intenţiile de viaţă să le putem realiza raţional, independent de capriciile indivizilor; odată realizate însă, acestea se străduiesc să înlocuiască numeroasele şi diversele intenţii ale vieţii printr-o unică intenţie - autoreproducerea.
 
Structurile canonizează, în manualele autorizate limitează exprimarea adevărată a ideilor împotriva exprimării ereticilor, organizând inchiziţii şi comisii de specialitate; au propriul limbaj, pe care Václav Havel îl numea ptydepe^[1]. Propoziţiile formulate în limbajul structurilor sunt exprimate drept "adevăruri obiective" pe care le păzeşte poliţia limbajului.

Întreg secolul al XX-lea este kafkian, deoarece structurile pe care ni le-am creat în scopul de a elibera ideile de dependenţa de o anume soartă imprevizibilă, precum şi de voinţa descoperitorilor lor ne absorb lumile vitale. Din toate acestea, mai rămân doar lumile bine dotate ale indivizilor, în care pierim, dispărem în faţa pustiului lumii comune. Tot mai mult, aceste lumi individuale se aseamănă bancurilor de probă, cabinelor de simulare, în care, de exemplu, învăţăm să conducem automobilul: nu mergem niciunde, dar pe un monitor se derulează un peisaj virtual, iar noi rezolvăm tot o situaţie virtuală.
 
Disident, nu anticomunist
 
Toate structurile au ceva în comun: presează precum o perfidă chestiune de logică, deoarece împiedică autoreproducerea structurilor. În epoca automişcării, chestiunea sensului revine în vieţile noastre precum voinţa de viaţă întru adevăr^[2]. "Adevăr" înseamnă aici "a trăi în acord cu propria experienţă", a nu colabora cu minciuna, care ocupă spaţiul comun, spaţiul public - de la reclame până la textele distribuite în mass-media şi în industria divertismentului, prin structurile partidelor şi prin cultura sponsorizată de capitalul privat.
 
Václav Havel disidentul nu vedea în democraţia occidentală o soluţie miraculoasă de a rezolva problemele societăţii contemporane. Afirma despre aceasta că doar ascunde mai bine o situaţie de criză, cu atât mai mult cu cât oamenii se adâncesc în ea. La urma urmelor, "cenuşiul şi pustiul vieţii într-un sistem posttotalitar nu este cumva un tablou tensionat şi caricatural al vieţii moderne înseşi, şi nu suntem, în realitate, un fel de memento al Occidentului, descoperindu-i acestuia sensul latent de deplasare?" - scria Havel. Reveneam la această frază ori de câte ori discutam despre traducerea în italiană (cred că a fost prima într-o limbă europeană) a operei lui Havel Puterea neputincioşilor^[3], discutam despre rolul disidenţilor în blocul comunist. Nu vedeam în aceştia numai anticomunişti, ci modelele de luptă împotriva duşmanului însuşi, împotriva mişcării de sine a structurilor şi împotriva codurilor lor impenetrabile.
 
Începea globalizarea, parlamentele se schimbau în culise, puterea se muta din centrele sale vizibile; structurile planetare şi poliţiile lor tehnocrate îşi supuseseră sistemul, căruia numai din inerţie îi mai spunem democraţie. Forţe nemăsurate, neîntâlnite în trecut, au preluat întreaga putere. Războiul Rece dintre comunism şi capitalism nu era decât una dintre formele acestui proces, în care capitalismul global a învins capitalismul democratic. Cenuşiul şi pustiul sistemului posttotalitar l-am numit normalizare; să numim "latentă" acea direcţie a Occidentului care, în ochii lui Havel, era o normalizare prin memento, prin formula normalizarea planetară. Este situaţia în care libertatea individuală nu este decât un sistem al căilor de scăpare în lumi individuale, pentru care oferta este uriaşă; şi în care puterea nu trebuie să-şi arate legitimitatea în faţa oamenilor care caută un sens în ceea ce fac.
 
Odată cu plecarea lui Havel a plecat, cred, şi speranţa că disidenţa - disputa privind sensul în spaţiul public - va trezi societăţile democratice spre o nouă viaţă, că disidenţa va fi o nouă forţă creatoare de istorie.
 
Postdemocraţia în viziunea lui Havel
 
Urmarea esenţială a globalizării constă în aceea că lupta pentru sens a încetat să mai fie un instrument al legitimităţii deciziei politice. Chestiunea legitimităţii îşi pierde greutatea în societate, puterea este faptică - impune relaţiile noi, se impune în lume şi o schimbă fără acordul nostru. Politica nu se mai orientează spre sensul puterii, ci spre înfăptuirea sa tehnică. Caută locuri noi unde să se reproducă, îşi supune noi sfere ale vieţii, devine "bioputere".
 
Încetează să mai fie valabilă convingerea lui Havel că "acolo unde există competiţie publică privind puterea, aşadar şi un control public al puterii, există în mod firesc şi un control public al felului în care puterea se legitimează ideologic". Acest lucru este dovedit de insuccesul protestelor din Europa şi din Statele Unite împotriva politicii oligarhiilor globale sub lozinca "Noi suntem 99%". De fapt, a învins tocmai acel "unu la sută".
 
"Întâlnirea cu sensul" este în toate formele sale întâlnirea cu oamenii care, în lumea lor, reprezintă o singură lume comună, un întreg pe care l-am perceput până acum doar fărâmiţat în lumi individuale, înconjuraţi de sârmă ghimpată şi bazându-ne pe autoritatea formulei "să-i eliminăm pe cei fără proprietate".
 
Lumea comună nu este nicicând în faţa noastră ca un obiect, pe care să-l putem descrie în mod obiectiv. Aceasta (stră)luceşte în comunicarea cu fiinţele vii de pe pământ, unită prin empatie cu deplasarea între ceea ce ştim să spunem şi ceea ce reuşim să înţelegem. Normalizarea planetară este un sistem în care nu mai există loc şi timp să mai rostim chestiunea sensului. Mereu şi pretutindeni sunt improprii, integralitatea lumii s-a pierdut în labirintul acelui ptydepe specializat.
 
Conceptul de postdemocraţie este atribuit astăzi politologului britanic Colin Crouch. În concepţia sa, este vorba de un sistem în care reprezentarea întregului social este înlocuită de lobby precum şi de corporaţii supranaţionale care preiau, în acest sistem, rolul statului. În Puterea neputincioşilor, Havel dezvolta un alt concept al postdemocraţiei: este acel sistem în care lupta pentru sens devine un joc, democraţia se eliberează de structurile orientate spre tehnica puterii, "structurile consolidate, mai ales, prin distribuirea sentimentului de sens deplin al comunităţilor şi mai puţin prin distribuirea ambiţiilor de expansiune" - toate acestea capătă o nouă greutate în sistem. Postdemocraţia este astfel o pluralitate de polisuri paralele, create prin "autoorganizarea de jos", prin puterea conferită experienţei sensului. Sensul este un Robin Hood alungat din castel şi luptând acum în pădure.
 
Nu s-a impus însă conceptul de postdemocraţie a lui Havel, a învins modelul lui Crouch. Aşa va rămâne de-a pururea?
 
Tentativa intelectualilor
 
          Îndepărtarea chestiunii sensului din spaţiul public are însă o urmare tragică pentru intelectuali, o voi numi tentativa fetişizării structurilor. Între intenţiile vieţii şi intenţiile structurilor, între legitimitate şi legalitate, între ordinea morală eternă şi organizarea actuală a puterii în lume va fi întotdeauna un hotar, chiar un hău. Nu putem reduce cei doi poli la unul singur - niciodată legalitatea nu va fi întru totul legitimă, niciodată vreun partid nu va fi încarnarea unei idei la care să facă apel. Relaţia neliniştită şi revoltătoare între cei doi poli trebuie să o definim drept o condiţie istorică de neînlăturat a democraţiei.
 
Şi Václav Havel, un mare apărător al relaţiei neliniştite dintre legitimitate şi legalitate în secolul al XX-lea, a fost ispitit de fetişizarea structurilor atunci când a numit aparatul militar al Statelor Unite şi al NATO drept structuri care acţionează "în numele drepturilor omului". În rolul său de preşedinte, a abandonat convingerea disidentului potrivit căreia noţiuni precum drepturile omului sau ordinea morală sunt totdeauna antipolitice - aduc în politică principiile legate de eternitate şi, ca atare, nu pot fi întrupate în structurile actuale.
 
Adevărul şi dragostea?
 
Antipolitica este forţa determinantă în anumite situaţii istorice, dar niciodată nu poate dori să fie politică. Să încarnezi însă antipolitica într-o structură politică oarecare este tentaţia tuturor "intelectualilor". Tentaţie veche, tragedie veche. Întruparea principiilor legate de eternitate - cum ar fi adevărul şi dragostea - în structuri precum NATO ori puterea militară americană a făcut ca fostul disident din Europa Centrală să devină un acolit (este expresia lui Ramsfeld) al unei superputeri care a dus un război în minciună, ai cărei actori au construit Guantánamo şi au practicat torturarea celor arestaţi pentru a obţine informaţii. Tentaţia fetişizării structurilor nu este altceva decât trauma Europei Centrale în faţa cinismului superputerilor şi a dorinţei implicite de a uni politica şi conştiinţa, puterea şi critica în numele unei lumi sigure. Acestea sunt paradoxuri! - aşa cum spunea Havel în Audienţă. Câţi dintre marii intelectuali au crezut în secolul al XX-lea că Partidul Comunist realizează adevărul şi dragostea în istorie? Şi cine dintre noi ar putea spune că nu a căzut pradă, fie şi pentru clipă, tentaţiei altor structuri şi nu a crezut că în unele dintre acestea adevărul şi dragostea şi-ar putea găsi un adăpost permanent? Nu, adevărul şi dragostea se află întotdeauna împotriva structurilor, nu le conduc, le sunt întotdeauna împotrivă. Uneori şi activ, aşa cum arată şi exemplul disidentului Václav Havel.
 
Odată cu Václav Havel am îngropat speranţa că disputa privind sensul în spaţiul public va îndemna societăţile democratice spre o nouă viaţă.