Micul domn Friedemann - Thomas Mann
Nu era, oare, viaţa în sine un bun, indiferent dacă e sau nu configurată în aşa fel încât să i se spună "fericita''? Johannes Friedemann simţea acest lucru şi îi era dragă viaţa. Nimeni nu înţelege cu câtă grijă profundă ştia să deguste bucuriile care-i erau accesibile, el, care renunţase la cea mai mare fericire ce nu poate fi dăruită.
Friedemann ştia şi că pentru a gusta plăcerile este necesară cultura, ba chiar că însăşi cultura este totuna cu capacitatea de a gusta plăcerile - şi se cultiva. Îndrăgea muzica, frecventa toate concertele organizate în oraş. El însuşi ajunse treptat să cânte destul de bine la vioară, deşi arăta atunci nemaipomenit de ciudat, şi se bucura de fiecare sunet frumos şi dulce care-i reuşea. Prin multe lecturi îşi formase, cu timpul, un gust literar pe care nu-l împărtăşea, desigur, cu nimeni din oraş. Era informat asupra noilor apariţii din ţară şi din străinătate, ştia să savureze farmecul ritmic al unei poezii, atmosfera intimă a unei nuvele scrise cu subtilitate...
Oh! Aproape se putea spune ca era un epicurean!
Ajunse să înţeleagă că toate lucrurile merită să te bucuri de ele şi că este aproape o neghiobie să împarţi întâmplările vieţii în fericite şi nefericite. Accepta bucuros toate simţămintele şi dispoziţiile sufleteşti şi le cultiva, atât pe cele triste, cât şi pe cele vesele, chiar şi dorinţele neîmplinite- nostalgia. Le îndrăgea pentru ele însele şi-şi spunea că odată cu împlinirea lor s-ar pierde ceea ce era mai de preţ. Oare năzuinţa şi speranţa dulce, dureroasă, vagă, din liniştitele seri de primăvară, nu sunt mai desfătătoare decât toate împlinirile pe care le-ar putea aduce vara?-Da, era un epicurean micul domn Friedemann !
...iubea cu gingăşie viaţa ce curgea domol pentru el, fără mari efecte, dar plină de o fericire tăcută şi delicată, pe care ştiuse să şi-o creeze.
Imaginează-ţi că asta este Dunărea. Suntem pe partea cealaltă a malului. Într-o ţară străină. Devenim şi noi străini. Străini pentru cei din ţara străină. Dar, apoi, ne scoatem tenişii şi zburăm. Ne afundăm degetele obosite în pământ. Şi pământul devine atât de mult al nostru, încât nu mai suntem străini. Suntem de-ai lor. Doar că, vezi tu, începem să murim puţin pentru cei de pe malul celălalt. Primul. Străini pentru noi, de noi... Şi începe să ne fie teamă. Şi ne dorim ca Dunărea să dispară. Să nu mai fim străini. Zburăm din nou. Ca să ne amintim. Să revenim pe primul pământ. Numai că toată lumea ne-a uitat. Pentru ei, am murit.
Dar înclinaţia principală a domnului Friedemann, pasiunea lui propriu-zisă era teatrul. Poseda un simţ dramatic neobişnuit de puternic, iar în faţa unui efect teatral violent, cum ar fi sfârşitul catastrofal al unei tragedii, micul său trup tremura uneori din creştet până-n tălpi.
Micul domn Friedemann nu purta barbă, iar faţa sa aproape nu se schimbase; trăsăturile îi deveniseră doar puţin mai aspre. Părul fin, castaniu deschis, şi-l pieptăna lins, cu cărarea într-o parte.
Când, la un moment dat, îşi lăsă cu totul cartea pe genunchi, ca să se uite clipind spre cerul albastru însorit, îşi spuse : "Am aşadar treizeci de ani. Vor mai veni, poate, încă zece sau încă douăzeci, Dumnezeu ştie. Vor veni şi vor trece în tihnă şi fără larmă, ca şi cei care s-au scurs, iar eu îi aştept cu pacea în suflet".
Cu o privire îngrozită, înfricoşată, întoarsă spre interior, vedea cum simţirea sa, pe care o cultivase cu atâta blândeţe, pe care o tratase întotdeauna cu grijă şi înţelepciune, era acum sfâşiată, învolburată, răscolită...
Se aşeză la masa de scris, în dreptul ferestrei deschise, privind cu ochii aţintiţi drept înainte spre un mare trandafir galben pe care cineva i-l pusese acolo, în paharul de apă. Îl luă şi-i inspiră cu ochii închişi parfumul, apoi îl împinse deoparte cu un gest obosit şi trist. Nu, nu, s-a terminat! Ce mai însemna pentru el tot ceea ce alcătuise până atunci "fericirea" lui?...
Se întoarse într-o parte şi-şi aruncă ochii spre strada tăcută. Când şi când răsunau paşi ce-şi pierdeau, trecând, ecoul. Stelele stăteau nemişcate şi sclipeau. Se simţea mort de oboseală şi fără vlagă. Capul îi era gol, iar deznădejdea începu să i se dizolve într-o mare şi domoală melancolie. Prin minte îi fluturară câteva stihuri dintr-o poezie, muzica din Lohengrin îi răsuna din nou în urechi, văzu din nou în faţa lui silueta doamnei von Rinnlingen, braţul ei alb pe catifea roşie, apoi se scufundă într-un somn greu, neliniştit, ca în febră.
Ia o bucată de hârtie, pe care scrie tremurat: "Visez. Ofer cursuri." şi o lipeşte pe o fereastră din autobuz. Şi anunţul călătoreşte pe la Universitate, pe la Romană, chiar şi în gândurile nespuse ale păsărilor. Anunţul rămâne în autobuz, mângâiat uneori de "trezirile" întâmplătoare ale bătrânilor cu ochelari fumurii. Însă, nimeni nu îndrăzneşte să se înscrie la asemenea cursuri. Pentru că toţi visează.
În clipa aceea, toată gingaşa lui iubire de viaţă şi adânca nostalgie după fericirea-i pierdută îl străbătură ca un fior. Apoi însă privi natura din jurul său, stăpânită de o tihnă tăcută, infinit de indiferentă, se uită la răul care-şi urma calea în soare, la iarba ce se mişca tremurătoare şi la florile ce rămâneau acolo unde înfloriseră, pentru ca mai apoi să se ofilească şi să se spulbere, văzu cum toate acestea se înclină cu o mută supunere în faţa existenţei şi deodată îl năpădi un simţământ de prietenie şi de bună înţelegere faţă de domnia necesităţii, care poate oferi un fel de superioritate asupra oricărui destin.
Îşi reaminti acea după-amiază din ziua când împlinise treizeci de ani, când, fericit de pacea la care ajunsese, crezuse că poate arunca, fără teamă şi fără speranţă, o privire asupra respectabilităţii vieţii sale. Nu văzuse atunci nici o lumină şi nici o umbră, totul se afla în faţa lui într-un blând crepuscul până când pierea acolo, în fundal, aproape imperceptibil, în întuneric, cu un zâmbet calm şi superior, aruncase o privire spre anii ce mai aveau să vină-cât timp trecuse de atunci?
Apa clipea, iasomia îşi împrăştia parfumul pătrunzător, sufocant, păsările ciripeau de jur împrejur în copacii printre care strălucea un cer greu, albastru şi catifelat. Dar micul, cocoşatul domn Friedemann rămase încă multă vreme pe banca lui. Şedea aplecat înainte, cu fruntea sprijinită în amândouă mâinile.