Alte glasuri, alte încăperi - Truman Capote, Polirom, 2006
Joel şedea chircit într-un colţ al banchetei, cu cotul sprijinit de rama ferestrei, cu bărbia cuprinsă în palma şi încerca din răsputeri să se ţină treaz. Nu reuşise să se odihnească mai ca lumea nici măcar un singur ceas de când plecase din New Orleans, căci cum apuca să închidă ochii, aşa ca acum, îi şi răsăreau în minte aceleaşi amintiri chinuitoare. Una mai ales îl bântuia: era în faţa unei tejghele într-o băcănie, şi mama îl aştepta alături, şi afara, pe stradă, ploaia de ianuarie prindea stalactite de crengile dezgolite ale copacilor. Ieşeau împreună din prăvălie şi mergeau tăcuţi pe trotuarul ud, el ţinând o umbrelă deasupra capului mamei şi ea ducând punga cu mandarine. Treceau prin faţa unei case unde se auzea cineva cântând la pian şi muzica suna trist în după-amiaza cenuşie, însă maică-sa făcuse observaţia că era un cântec frumos. Când ajunseseră acasă ea fredona încă acest cântec, însă o luă deodată cu frig şi în seara aceea se culcă devreme, şi pe urmă veni doctorul, şi mai bine de o lună veni în fiecare zi, însă ei îi era tot mai frig, şi sosi şi mătuşa Ellen, mereu surâzând, şi doctorul, mereu surâzând, şi mandarinele pe care nu le mâncase nimeni se chirciseră de tot în frigider;
... şi zilele se topeau una într-alta într-un singur vis nesfârşit.
cădea... Cădea... CĂDEA! O crăpătură îngustă ca o lama de cuţit, un coridor sub pământ, şi el învârtejindu-se ca o pală printre spirale de metal; jos, în fund, un crocodil cu fălcile cascade urmărindu-i rostogolirea în adânc cu ochii lui voalaţi; ca întotdeauna, scăparea veni odată cu deşteptarea. Crocodilul exploda în lumina soarelui.
Joel privi învălmăşeala de ierburi de dedesubt, încercând să-şi închipuie sala de muzică şi pe dansatori (" Angela Lee cânta la harpă", spunea domnişoara Amy, "şi domnul Casey la pian, şi Jesus Fever, cu toate că n-a învăţat niciodată, la vioară ...) . Însă sălciile rămâneau sălcii şi splinuţele, simple flori sălbăticite, iar dansatorii erau duşi, muriseră. Tigrişorul gălbui se strecură printre tufele de liliac în iarbă înaltă care-l ascunsese cu totul şi grădina rămase mai departe lucitoare în soare, tainică şi tăcută.
Muştele se întoarseră bâzâind la zaharniţă, şi tic-tac-ul ceasului defect se auzea acum mai tare.
Când perdelele se traseră la loc şi fereastra rămase pustie, Joel, dezmeticindu-se, se dădu cu un pas îndărăt şi se împiedică de clopot: o singură notă răguşită, spartă, răsuna sfărâmând tăcerea fierbinte.
...era ca un plămân de hârtie creponată cu podoabe de scoici.
De câtva timp corbul îşi cârâise promisiunea răutăcioasă dintr-o tufă de soc, iar soarele era închis într-un mormânt de nori, nori tropicali care amuşinau pe tot cerul căzut, adunându-se încet într-un munte cenuşiu.
Jesus Fever şedea împresurat de o moviliţă de perne frumoase, umplute cu cârpe şi câlţi, într-un balansoar alcătuit din doage vechi de butoaie ; glasul sau plin de evlavie, în falset, tremura în note sparte...
Nici o şansă. Nici una. Îl străbătu un fior. Deasupra capului huruia tunetul. Pământul se cutremura. (...) Însă în mintea lui Joel nu se înălţa nici o rugă. (...) Doamne, fă să mă iubească şi pe mine cineva. (...) Şi în clipa aceea, ca şi cum un uriaş şi-ar fi tras răsuflarea, începu ploaia.
Toată povestirea aceasta închipui pentru Joel o imagine învălmăşită, ca nişte ferestre sparte răsfrângând o gradină a fantomelor, o lume a amurgului, unde iedera încolăcită şerpuia tot mai jos pe coloanele sparte, unde bolţi de păienjeniş mătăsos umbreau totul.
...pe verandă nu era nimeni, nu era nimeni pe cărare, nici un semn de viaţă nicăieri. O altă împuşcătura. Aripile vulturilor se zdrenţuiră când ţâşniră în zbor peste vârfurile copacilor şi umbrele lor trecură grăbite peste nisipul aprins de soare al drumului, ca nişte insule de întunecime.
...se vedea pe sine insusi, si vedea prin sine insusi, si dincolo : o pasare de noapte şuiera in frunzele smochinului, o rândunică de noapte, iar licuricii împroşcau aerul năpădit de albastru, pluteau prin întuneric asemenea farurilor unor vapoare.
...el era aici, ea era acolo, şi între ei era noaptea întreagă.
De la început remarcase în casă nişte sunete ciudate, sunete în marginea tăcerii, suspine domoale ale pietrei şi lemnului, ca şi cum încăperile vechi ar fi inhalat şi exhalat constant aerul tremurător, şi parcă-l auzea pe Randolph spunând: Ne scufundăm, ştiţi, ne-am scufundat cu patru inci anul trecut." Se îneca în pământ casa toata şi ei, cu toţii, se scufundau odată cu ea : Joel, mişcându-se prin încăpere, îşi închipuia cârtiţele săpând tuneluri de argint prin săli întunecoase cufundate în umbră, siluete trandafirii, zvelte, lunecând prin încăperi pline de pământ, liliacul sângerând din orbitele vreunui craniu : "Plecaţi de-aici", spuse, urcând către o lampă care-şi arunca lumina nervoasă peste treptele scării ; " Plecaţi", spuse, pentru că imaginaţia lui era prea înşelătoare şi-i făcea frică. Dar era posibil ca o casa întreagă să dispară astfel? Da, mai auzise lucruri de-astea. Tot ce-ar fi avut de făcut domnul Mystery era să pocnească o dată din degete şi tot ce era de faţă pierea dintr-o clipire. Şi chiar şi fiinţele omeneşti. Putea să le şteargă de pe faţă pământului. Asta se întâmplase şi cu tatăl lui ; pierise, nu în felul trist şi respectabil în care o făcuse maică-sa, ci pierise pur şi simplu, şi Joel nu mai avea nici un motiv să creadă că o sa-l mai vadă vreodată.
Se afundase în noroi, pentru că îi plăcea mirosul de pământ ud şi pentru că putea să îşi scoată pantofii şi să-şi îngroape degetele de la picioare în semisfere imaginare prin care putea comunica cu sine. Şi nu mai putea să-şi vadă degetele, pentru că dispăruseră în momentul când începuse dialogul. Cam aşa se întâmplă în fiecare joi. Când vorbea cu ea. O parte din trupul ei începea să se dizolve. În pământul ud, cu închipuiri de rădăcini de lalele.
Henry, santinela; Idabel, călăuza; Joel, prizonierul: trei exploratori pe o urmă solemnă, pe pământul coborând în panta nesimţită.
Înainte de a se fi născut ; da, ce fel de timp fusese atunci? Timpul existase pe atunci, ca şi acum, şi când ei aveau să moară, timpul avea să fie tot ca acum : copacii aceştia, cerul acesta, pământul, ghinda de colo, soarele şi vântul, totul la fel, pe când numai ei, cu inimile risipite în ţărâna, se schimbă.
- Pentru mine nu, pentru mine nu le face mai adevărate, spuse Joel şi tăcu deodată, amuţit de adevărul spuselor lui : Amy, Randolph, tatăl lui, toţi erau în afara timpului, toţi se roteau încercuind prezentul, ca nişte spirite : din cauza asta i se păreau toţi ca fapturi dintr-un vis? Idabel îşi împinse mâna spre spate şi-l smuci de braţ.
- Trezeste-te, spuse.
O privi cu ochi măriţi de spaimă.
- Dar nu pot, nu pot.
- Ce nu poţi? întrebă ea acră.
- O, nimic.
Călători timpurii, coborau laolaltă.
- Ia ochelarii mei coloraţi, îi oferi Idabel. O să le vezi pe toate mai frumoase.
Îi cumpărase de la un magazin retro din spatele blocului înghiţit de plante agăţătoare uscate de timp. Şi nu mai era sigur dacă erau de soare sau de vedere. Probabil amândouă. Cu ei se ferea de lumină şi vedea lumea aşa cum era ea de fapt. Cu oameni uscaţi care întind mâna pentru bănuţi, cu florării pline de plante galbene şi amăgitoare, cu doamne grăbite care trec strada pe roşu şi cu oameni ciudaţi care vând markere permanente prin autobuz. Voia să plângă. Şi putea să facă asta, fără să se uite nimeni la el. Pentru că avea ochelarii. Erau şi de soare şi de vedere.
...băiat din frunze, să plutească uşor tot mai departe, să plutească, să se risipească în râul cel mare, în ocean, în marea revărsare a lumii.
...ca şi cum toate obiectele acestea ar fi intrat, purtate de ape, pe fereastra şi s-ar fi scufundat în cameră.
În cameră asta nu există zi sau noapte ; anotimpurile sunt aici neschimbătoare, şi anii, iar când am să mor, dacă n-am şi murit deja, atunci aş vrea să fiu beat mort şi încolăcit, ca în pântecul mamei, în sângele cald al întunericului.
...nişte dialoguri tainice cu interlocutori nevăzuţi.
- Ele pot să ne facă mai romantici, oglinzile, şi acesta e şi secretul lor : ce tortură subtilă ar fi să distrugi toate oglinzile din lume ; încotro am mai putea privi atunci, să întâlnim certitudinea în propria noastră identitate? Îţi spun, dragul meu, Narcis n-a fost egoist... era doar tot unul din nou, cei care, în izolarea lor de nevindecat, l-au recunoscut, privindu-şi răsfrângerea, pe singurul tovarăş cu adevărat frumos, pe singurul iubit de care nimeni şi nimic să nu-I mai poate despărţi... sărmanul Narcis, poate singura fiinţa omenească pe deplin cinstită în privinţa aceasta.
A ales albastrul. Şi o pensulă subţire. S-a apropiat de oglindă şi a început să se picteze pe oglindă, trasând fiecare linie şi fiecare lacrimă provocată de culoare şi de subţirimea pensulei. Pentru că începea să uite, în timp ce-şi trasa visul. Visul albastru.
Să încep prin a-ţi spune că eram îndrăgostit. E o declaraţie obişnuită, desigur, dar nu reprezintă un fapt obişnuit, pentru că prea puţin învăţăm că dragostea înseamnă duioşie şi tandreţe, şi duioşia nu este, aşa cum bănuiesc unii, milă ; şi încă şi mai puţini ştiu că fericirea în dragoste înseamnă să-ţi concentrezi toată emoţia în altă fiinţă : trebuie întotdeauna să iubeşti multe lucruri pe care fiinţa iubită ajunge doar să le simbolizeze ; adevăratele fiinţe iubite pe lumea asta sunt, în ochii celor care le iubesc, floarea de liliac deschizându-se, luminile vapoarelor, clopoţelul de la şcoală, un peisaj, conversaţiile amintite mai târziu, prietenii, duminicile din copilărie, glasurile pierdute, costumul preferat al cuiva, toamna şi toate anotimpurile, amintirea, da, ea fiind pământul şi marea existenţei, amintirea.
"R. se ascunde în spatele unei pendule uriaşe. Bătăile ei sunt ca trăsnetele, ca pulsul lui Dumnezeu, şi minutarele, în forma unor degete care arată spre ce?, au ajuns la trei şi şaptesprezece minute; când va fi ora şase, am să-l găsesc, pentru că el nu ştie că de mine se ascunde, îsi închipuie că de sine însuşi. Nu-i vreau răul, şi aş fugi dacă aş putea, dar ceasul cere o jertfă, căci altfel nu s-ar mai opri niciodată, şi viaţa trebuie să se termine undeva, căci cine dintre noi poate să-i îndure la nesfârşit vuietul?" (...)
Acum cred că ea nu era chiar cu totul o fiinţă omenească (poate un copil al visurilor, dacă există aşa ceva, sau un vis ea însăşi) şi nici eu nu eram... deşi poate că toate astea se întâmplau din cauza că eram tineri, şi tinerii nu sunt niciodată pe de-a întregul fiinţe omeneşti, nici nu pot fi, pentru că tinerii nu cred niciodată că au să moară...
... şi să ne spună... că totul (totul e un lucru ciudat, e laptele copilaşului şi ochii tăticului, e buştenii trosnind într-o dimineaţă friguroasă, ţipetele bufnitei şi băiatul cel rău care te face să plângi după orele de şcoală, e părul lung al mamei, şi e atunci când ţi se face frică şi e chipurile schimonosite de pe peretele dormitorului)...că totul are să se termine cu bine.
Lui Joel i se părea ciudat că natura din jur nu oglindea un asemenea eveniment solemn ; norii, ca nişte flori de bumbac pe un cer tot atât de scandalos de albastru ca ochii unei pisicuţe, erau de-a dreptul obraznici în lipsa lor de respect, plină însă de blândeţe; (...) dar când ultima notă a recviemului cântat de Zoo făcu loc tăcerii, atunci totul fu adevărat, atunci Jesus muri cu adevărat.
- Cred c-am să trec de Paradise Chapel pană nu se ridică roua; bine că am pătura la-ndemână, că s-ar putea să fie zăpadă mare pe lângă Washington.
Şi acestea fură ultimile ei cuvinte. Joel se opri lângă cutia de scrisori.
- La revedere, strigă el şi rămase acolo, urmărind-o cu privirea până când ajunse doar cât un punct, mică, pierdută, cu acordeonul tăcut acum, şi pieri.
Şi se uita în jur căutând un copac în care să se urce, avea să se suie până în vârf, şi acolo, la jumătatea drumului spre cer, avea să-şi întindă braţele şi să ceară întreaga lume numai pentru el.
