Zenobia - Gellu Naum, Editura Polirom, 2014
"Fireşte, domnul Sima s-a grăbit să încuviinţeze plecarea voastră, Iason se piaptănă, Zenobia s-a ghemuit şi s-a înnegrit, are de luptat cu forţe mult mai copleşitoare, dar eu, Petru, cuminte şi palid, eu o iubesc şi ce mă fac? Am să viermuiesc singur, am să umblu razna prin lume, ca un sicriu, purtînd în mine imaginea ei aproape leşinată pe care o iubesc neînchipuit de mult, am să-i vorbesc, în gînd, prin păduri şi prin gări, am să-i fac patul în mine, s-o culc, în fiecare seară, s-o învelesc în cîrpe, voi ştiţi foarte bine cîte cîrpe poartă în sine fiecare dintre noi, şi ea n-o să-mi răspundă niciodată pentru că n-o să mă audă cînd o să-i spun nani-nani, pentru că acolo, în mine, în cîrpele din ea, are să-l învelească pe iubitul ei care o va purta învelită în cîrpele din el şi o va legăna şi îi va spune nani-nani şi aşa mai departe; iar eu am să plec singur, cuminte şi palid, şi voi o să mă duceţi în voi, nu-i nimic, aşa a fost să fie..." După acest lung discurs tînărul Petru tăcu, apoi deschise uşa şi coborî scara pe cînd noi, ceilalţi, cu excepţia lui Iason care continua să se pieptene, ne-am dus la fereastră şi ne-am uitat peste Dragoş, afară, Zenobia s-a ridicat de pe podea şi a venit lîngă mine, chiar Dragoş, cuprins de o neaşteptată curiozitate, s-a uitat peste el însuşi, afară; şi l-am văzut pentru ultima oară pe cel plecat dintre noi, depărtîndu-se în mlaştini, cuminte şi palid, purtîndu-se pe sine însuşi în braţe, ca pe un sicriu... "Aici", ne-a strigat el, arătîndu-şi cu degetul întins inima, "aici e Zenobia, à jamais, şi voi toţi, aici am să vă culc şi am să vă învelesc, în fiecare seară..."
...
... auzea cum se mişcă umbrele pe ziduri.
...
în norul care ne trăia...
...
Stăteam în norul meu şi mă uitam; de fapt nu căutam nimic, stăteam ca într-un abur transparent;
Mirosul cafelei şi al prăjelilor de dimineaţă care veneau hoţeşte de la vecini, o făceau să se gîndească că e abia dimineaţă şi că ar putea continua să viseze. În momentul în care prăjelile nu se mai agită la focul aragazului şi mirosul cafelei se va apropia din ce în ce mai mult de camera ei şi se va auzi sunetul asurzitor al clanţei care sparge orice vis, se va trezi. Va spune "Bună-dimineaţa-mami-mersi-pentru-cafea-ce-bine-miroase". Dar niciodată nu mirosea bine. Pentru că laptele şi dulceaţa zahărului brun nu erau niciodată prezente. Era mereu o cafea neagră, întunecată, fără spumă, amară. Pentru oameni trişti. Dar ea voia o cafea pe care să o ţină strîns în mîini, să îi răcorească suprafaţa. Şi să soarbă din ea cu grijă. Şi să zică "Au-frige". Şi să rîdă. Pentru că aşa era bună cafeaua. Nu-i nimic. Ca în fiecare zi, o va lăsa pe masă şi îi va spune mamei că a fost delicioasă. Apoi, îşi va nota în jurnal adevărul.
...Pentru Zenobia nimic nu e mărunt sau obişnuit; în privinţa aceasta ea seamănă cu o lupă în care lumea se redimensionează, firesc şi de la sine, în tipare lente şi nu se chinuie să fie; prin ea, eclipsele dispar într-o seninătate care absoarbe totul, pentru ca mai apoi o simplă vorbă de-a ei legată de cine ştie ce banală grijă casnică să le readucă acolo unde nici n-ai bănui că sînt posibile. În toate acestea, ea rămîne o fetiţă cuminte şi naivă; cîteodată însă e de o încăpăţînare nemaipomenită, nu spune decît nu şi nu; atunci toate argumentele mele devin inutile şi e nevoie să treacă un timp ca să înţeleg că împotrivirea se datora "trecătoarei mele ieşiri din cercuri", ca să folosesc cuvintele ei. Fireşte, asemenea momente m-ar mîhni adînc dacă n-ar cuprinde şi ele ideea consolatoare că, din toată lumea asta, ea m-a ales pe mine.
...
La început, cînd pui degetul pe un lucru şi lucrul acela se aprinde nu e deloc vesel, te apucă şi spaima; de obicei după aceea începe revanşa, cu subtilităţile greu de discernut ale conştientului, începe chinul de a nu fi sigur dacă doar ai presimţit aprinderea sau dacă ea s-a produs pur şi simplu la atingerea degetului tău.
...
În asemenea momente Zenobia intra în norul meu, şoptea ceva, nu învaţă nimic de la mine şi nu mă învăţa nimic, eram trăiţi fiecare de universul nostru comun, ne înţelegeam firesc, fără prea multe vorbe. Pe urmă ea zîmbea, uita, uitam şi eu, afară se întuneca, stăteam aşa, îmbrăţişaţi, în mijlocul odăii, de afară nu pătrundea nici un zgomot, nici un fir de lumină, mă întindeam pe sofa. "Zenobia", spuneam, "am scris nişte poheme tîmpite, n-ai vrea să mi le citeşti tu? Sînt acolo, pe masă..." Ea lua hîrtiile, se culca lîngă mine, în beznă, cred că închidea şi ochii, întunericul devenea cald şi moale. Zenobia citea cu degetele, cuvintele picurau cînd limpezi, cînd tulburi, le intuia exact pe cele care trecuseră dincolo.
...
Cînd m-am întors lîngă Zenobia am văzut că ea nu mai mîngîia trandafirii: de la baza fiecăruia, de unde floarea întîlneşte tulpina, ea scotea nişte ace cu gămălie atît de mici şi de subţiri încît abia dacă le-ai fi putut zări. "Ia te uită!" m-am mirat eu, "Maria pretindea că sînt culeşi din grădina ei..." "Poate chiar sînt", a spus Zenobia. Atunci mi-am amintit că, de fapt, aşa obişnuiesc să facă şi unii florari cînd vor ca garoafele sau bobocii de trandafir să dureze mai mult...
...
Nu ştiu de ce, m-am gîndit că ar putea fi Empedocle-copil şi mi-a venit să rîd, pentru că anticii ăştia, cînd vin, sînt întotdeauna solemni, n-ar zîmbi nici în ruptul capului, şi mai sînt şi politicoşi (am mai păţit-o o dată cu Empedocle, ţinea morţiş să-mi dea sfaturi, eu mă uitam cu jind la sandaua lui de bronz, cea lăsată la gura vulcanului, îmi plăcea modelul, i-aş fi cerut-o s-o port şi eu cîteva ore, i-aş fi făcut să crape de invidie pe băieţii de pe strada Leonida unde locuiam pe atunci cu mama şi cu cele patru surori ale mele pe cînd fratele meu mai mare, Andrei, rătăcea pe undeva prin provincie; dar Empedocle mă bătea la cap: "trebuie să înveţi să gîndeşti cu mîinile", i-aş fi spus să tacă dracului din guriţa lui minunată pentru că, pe mine începuseră să mă doară mîinile de atîta gîndire...) Pe urmă mi-am zis că băieţelul care mă vizita putea să fie al vreunui vecin şi că se rătăcise din întîmplare pe la noi, asemenea lucruri se întîmplă şi nu se întîmplă, în acelaşi timp, n-ai cum să ştii dacă nu ştii... Băieţelul părea că nu mă vede, nu-mi dădea nici o atenţie, se uita la Dragoş, mă şi gîndeam să-l întreb, în ipoteza că ar fi fost Empedocle, cum naiba de greşise în privinţa modului de moarte; aş fi pălăvrăgit un pic cu el despre asta dar îmi era prea somn, abia izbuteam să-mi ţin pleoapele ridicate.
...
"Zilele trecute", a spus ea, "am cunoscut un băiat, zicea că te ştie..." Apoi a luat desenele alese şi a plecat.
* Pe cînd interpreta la Paris rolul principal din "Vecerniile Siciliene" de Verdi, cîntăreaţa Martina Arroyo s-a prăbuşit pe scenă în actul al doilea datorită unei bruşte scăderi de tensiune. Pentru a o înlocui a fost solicitată cîntăreaţa Renata Scotto care, dîndu-şi acordul, şi-a anunţat apoi indisponibilitatea pentru două săptămîni. S-a apelat atunci la cîntăreaţa Montserrat Caballe, dar aceasta era bolnavă. "Le Monde" informează că în lume nu se cunosc decît trei-patru cîntăreţe capabile să interpreteze dificilul rol al Elenei, trei dintre ele aflîndu-se bolnave în acelaşi timp, una la Paris, a doua la Milano, a treia la Torino.
În ziua aia ploua. Şi îşi uitase umbrela. Ploua. Şi ura ploaia. Prea îşi făcea drum prin el, pe sub haine, prin haine, prin păr, prin gene, prin sprîncene, pe buze, peste tot. El voia să fie singur. Şi ploaia nu înţelegea. Încerca să o lovească. Dar ploaia nu poate fi rănită. A început să plîngă. Şi ploaia i-a mulţumit. I-a luat lacrimile şi le-a făcut picături de ploaie.
...De trei ori s-a aplecat şi a ridicat de pe jos nişte avioane de hîrtie, trei în total, dar nu le-a pus lîngă celelalte poheme ci pe masa de sub fereastra care ar fi putut să dea spre mlaştini.
...
Deschizi o uşă şi apare alta, apoi încă una, şi încă una, pînă la ultima, care nici nu există măcar, şi tot aşa pînă te pomeneşti la prima, care nici nu există măcar, şi mai dai o raită prin locuri vechi pentru că ceea ce credeai că te scosese, şi chiar te scosese, devine capcană şi te readuce tot acolo ca să înţelegi o dată că ultimul tău adevăr e la fel de iluzoriu pe cît fusese primul şi ca să nu uiţi că te afli totdeauna pe muchie de cuţit.
...
"Mama e acasă?" am întrebat-o.
"Nu e, umblă haimana", mi-a răspuns.
M-am aşezat pe un scaun, mă gîndeam să continui discuţia.
"Păpuşico", i-am spus (aşa o alintam cîteodată), "a fost tanti Linica pe aici?"
"A fost adineauri, doar un pic, fiindcă a murit", mi-a spus ea.
"Şi ce mai spunea?"
"Ce să spună şi ea, săraca... întreba de tine."
"Eu eram aici?" am întrebat-o.
"Nu, nu erai, era numai ea, zicea că ai să vii..."
"Ia du-te tu pînă dincolo", i-am spus, "poate că eram acolo."
"Mă duc", a spus ea, îndatoritoare.
S-a dus în camera de alături, după cîteva clipe s-a reîntors.
"Nu erai acolo", a spus.
"Atunci înseamnă că sînt aici", am spus.
"Da", a confirmat ea.
Am tăcut un timp, pe urmă am întrebat-o iar:
"În afară de tanti Linica m-a mai căutat cineva?"
"Da, te-a căutat Constantin, a murit şi el, era cu haină şi cu pălărie."
"Dacă mai vine, să-i spui să mă caute pe stradă. Ai să ţii minte?"
"Da."
"Mai bine notează, să nu uiţi" (-am întins o hîrtiuţă şi un vîrf de creion, a desenat conştiincioasă cîteva hieroglife, pe hîrtiuţă). "Cînd vine mama, să-i spui că mai trec eu pe aici, de ziua ei, să-i aduc un cadou..."
"Şi mie ce-mi aduci, cînd oi muri eu?"
"O rochie de mireasă. Notează şi asta, ca să nu uit."
A notat, la fel de conştiincioasă, cu aceleaşi hieroglife, adăugind şi semnătura OLGAE, îi luceau ochii de bucurie, m-am întins pe divan, peste puţin am adormit, era bine acolo, pe divan, o briză plăcută pătrundea prin ferestrele deschise, perdelele subţiri fluturau...
...
... copilul purta o cunună de flori pe braţul drept şi privea cam chiorîş lumea, eram chiar eu.
...
Pe coridorul acela mă cam pîndea o vîrstnica mireasă, o doamnă vieneză, de vreo patruzeci şi doi de ani, frumos oxigenată, uşa odăii sale se afla spre capătul coridorului, alături şi puţin pieziş faţă de uşa odăii mele, doamna locuia cu maică-sa, ale cărei gemete de veterană a suferinţei le auzeam ziua şi noaptea, poate exagerez cînd spun că mă pîndea, s-ar fi putut să fie vorba de simple coincidenţe, dar aproape în fiecare dimineaţă cînd mă duceam să cumpăr pîine sau vinete doamna aceea (se numea cam Gerda) ieşea din cameră, să mă întîmpine.
În mîna dreaptă ea ţinea oliţa, în mîna stîngă un căţel de usturoi.
"Vezi ce cuhată sînt?" spunea, de fiecare dată (ar fi vrut să spună curată dar graseia cumplit) "vezi ce cuhată sînt? Spăl pînă şi ustuhoiul cahe n-ah thebui spălat fiindcă stă acopehit de cojiţele lui, dah eu tot îl spăl."
"Doamnă", spuneam, pe cînd ea vărsa oliţe cu lichide nocturne în chiuveta comună, "apreciez cum se cuvine acţiunea aceasta igienică, cu atît mai mult cu cît eu însumi nu aş putea spune că sînt prea curat deşi, în schimb, sînt pur", şi aşa mai departe, chestiuni de politeţe.
Într-o dimineaţă, după ce mi-a atras din nou atenţia asupra faptului că este extraordinar de curată, doamna Gerda a mai adăugat:
"Să ştii că eu îţi sînt ca o sohă pe cahe poţi conta, deşi sînt supăhată pe dumneata penthu că team văzut iehi desculţ, pe sthadă, de ce umbli desculţ?"
"Doamnă", i-am spus, "discuţiile acestea matinale, aici, pe coridor, mă înnobilează, de aceea am să vă explic: îmi dădusem sandalele la reparat."
"Bine, bine", a spus ea, "dah tot iehi ai lăsat uşa deschisă şi ehai gol, de ce stai gol cu uşa deschiSă? Nu-i frumos".
"Citeam o carte, doamnă, de unul Kierkegaard, dacă vreţi v-o împrumut şi dumneavoastră."
"Mehsi", mi-a spus ea, "deocamdată citesc alt ho-man".
Iar după ce a vărsat oliţa în chiuvetă şi a clătit demonstrativ usturoiul, doamna Gerda s-a întors spre mine şoptindu-mi ca pe o taină:
"Am auzit că şi dumneata shii..."
"Da, doamnă", i-am mărturisit, "scriu de mă rup."
"Ce shii?" m-a întrebat ea, "şi de ce shii?"
"E o infirmitate, doamnă, e din naştere, mă apucă, aşa", i-am spus. "Eu am sentimentele mele, îmi vine să şi plîng de cîte ori vorbesc despre asta, nu pot explica verbal, dacă mi-aţi împrumuta o clipă oliţa aş plînge în ea ca într-un lăcrimar şi poate că m-aţi înţelege..."
"Poţi să plîngi", mi-a spus ea, "eu îţi sînt ca o sohă", şi mi-a întins oliţa.
Am luat-o şi am plîns în ea, fiindcă aşa trebuia, era o situaţie, oricum, plîngeam la oliţă, era un fel de a mă exprima şi lacrimile îmi curgeau pic, pic, plutisem toată noaptea în ceruri sublime, vroiam să scap de amintirea unei seninătăţi prea dureroase, plîngeam ca un copil, îmi venea să mor de rîs, îmi spuneam: "Cretinule, du-te de cumpără vinete sau plimbă-te pe stradă sau du-te, dracului, la film."
"Te doahe ceva?" m-a întrebat, îngrijorată, doamna, Gerda.
"Mă doare, doamnă Gerda, cum să nu mă doară? Cad într-un fel de transă, un fel de fericire, mai greu de suportat decît durerea. Atunci mă chinuie o singură spaimă, plăcută şi cumplită: să nu mă pulverizez, dumneavoastră pot să vă spun, îmi sînteţi ca o soră, apoi plutesc (să nu vă speriaţi) şi, poftim, oliţa, n-am reuşit să o umplu dar mi-a trecut, mă duc să cumpăr vinete şi pîine..."
"Ah thebui să te ahăţi la un doctoh", mi-a spus doamna Gerda "dacă vhei, te duc eu..." "Dumneavoastră, doamnă Gerda, sînteţi prea bună; cu inocenţa pe care o posedaţi, în ciuda vîrstei (eu vă consider, bineînţeles, fecioară şi să nu mă interpretaţi greşit), ar trebui să aveţi, ca îngerii fenicieni, trei perechi de aripi: cu una să vă acoperiţi obrazul, cu alta picioarele şi, cu alta, să zburaţi. Atunci, dacă mi-aţi permite, mi-aş stabili gospodăria pe omoplaţii dumneavoastră şi poate că aş merge şi la medic." "Eu te consideh, totuşi, bolnav" mi-a spus doamna Gerda, intrînd demnă în camera ei.
...
Odată, mai demult, eram într-un lan de porumb spre toamnă, porumbul se uscase; acolo, în mijlocul lanului, se afla şopronul unei fierării şi, la vreo douăzeci de paşi, o căsuţă, un fel de colibă acoperită cu stuf, stăteam lîngă fierar, el meşterea o potcoavă încinsă la roşu, între bătăile ciocanului auzeam porumbul foşnind. Apoi, din casă a început să cînte Bach, în persoană, cînta la ţambal, improviza, nu ştiu dacă laţi auzit vreodată într-un lan de porumb uscat, de sub un şopron, pe Bach, improvizînd la ţambal, sunetele se împrăştiau ca un fum, împînziseră cerul, mă ameţeau.
"Cine cîntă?" l-am întrebat pe fierar.
"E gineri-miu", mi-a răspuns el, "noaptea cîntă la local, la Bucureşti, acum face ezecicii..."
După un timp, sunetele s-au stins şi în uşa colibei s-a ivit Bach în pijama vărgată, era mai tînăr, părea livid, extazul îi împăienjenise ochii, se clătina beat de muzică, îmi părea rău că tace, aş fi vrut să-i aud cuvintele, să aud ce se poate spune în starea aceea; atunci s-a repezit din porumb o fetiţă de vreo doi-trei ani, fetiţa lui, s-a împleticit, i-a căzut la picioare iar Bach, de dincolo de vis, din ameţeala armoniilor, i-a spus:
"Cînd ţi-oi da vreo două, iar te c... pe tine..."
Acestea erau cuvintele.
Erau pietre pe drumul ăla. Şi putea în orice clipă să ia una şi să arunce în depărtări. Asta i-ar fi făcut foarte bine. S-a aşezat în mijlocul drumul şi a început să asculte. Ca o simfonie delicată, lanul de grîu, căruţele din depărtări, zborul păsărilor, umbrele norilor şi frunzele, îi învăluiau urechile şi îl surprindeau ca un Bach aterizat acolo special pentru el. Şi nu mai avea nevoie de pietre. Îl avea pe Bach. Şi era bine.
...
"Ţi-a fost hău azi-noapte?"
"Nu. De ce?"
"Fiindcă te-am auzit vohbind singuh, mi s-a păhut că aiuhezi."
"Nu aiuram, doamnă Gerda, cred că vorbeam în somn."
"Nu se poate", a spus doamna Gerda, "nu dohmeai, te-ai lovit de peheţi, am auzit eu."
"Se poate, doamnă Gerda, să mă fi lovit de pereţi, în somn; vă rog să nu mă spuneţi la nimeni pentru că mai sînt, pe deasupra, şi somnambul, mai am şi insomnii..."
"Eu ştiu să păsthez, un sechet", m-a asigurat doamna Gerda, "şi eu am insomnii, deşi nu sînt somnambulă, dah dacă mai păţeşti ca azi-noapte, bate-mi în pehete, ieşim pe cohidoh, stăm de vohbă..."
"Dumneavoastră sînteţi extraordinar de bună, doamnă Gerda, trebuie să recunosc, dar eu mă tem că n-am avea ce vorbi, noaptea, noi amîndoi, pe coridor şi nici în altă parte pentru că, ştiţi, cînd sînt într-o stare ca azi-noapte nu folosesc cuvintele în discuţii, mă mulţumesc cu literele şi atunci, pentru un cuvînt în limba romînă pe care ambii o posedăm la perfecţiune îmi vine, nu ştiu de ce, să folosesc numai o literă din acel cuvînt, tradusă şi ea într-o limbă străină."
"Nu cumva ai febhă?" m-a întrebat doamna Gerda.
"S-ar putea să am, doamnă Gerda, de ce să n-am? Dar ce vă spun e purul adevăr, cîteodată mă aflu într-o stare din care vreau să comunic ceva şi atunci pac! vin cuvintele, iar starea aceea, dacă mă las furat de ele, se duce dracului şi dumneavoastră abia atunci vă place fiindcă începeţi să recunoaşteţi în cuvintele mele ceva bine ştiut pe cînd mie, încă de la naştere, mi-a intrat în cap că am de comunicat lucruri uitate, de undeva unde sensibilitatea mea ar putea întîlni marea sensibilitate generală pierdută pe drum, vă rog să mă scuzaţi că folosesc cuvîntul sensibilitate, îmi vine să plîng de necaz fiindcă e vorba de cu totul altceva dar vedeţi cum sînt şi n-am încotro, aşa mai puteţi şi dumneavoastră aprecia, cît de cît, sau măcar puteţi presimţi, ştiu că sînteţi cultă, mi-aţi dovedit-o făcîndu-mi confidenţa că citiţi homane, dar nu de literatură e vorba şi nici de cuvinte, puţin mă interesează şi literatura şi cuvintele, de aceea n-aş folosi cuvîntul sensibilitate şi nici vreo altă tîmpenie pentru că acum îmi vine în minte un cuvînt în limba kurdă sau în altă limbă, dracu ştie de unde îmi vine dar îmi vine, iar altădată îmi vine numai o literă din el sau numai iniţiala lui (uite, de pildă litera U: atunci cînd e gotică ea prescurtează, purifică şi exprimă pentru mine, scuzaţi, Necunoscutul, cred că se leagă de Unbekannt sau de Unknown, vedeţi legătura? vedeţi de unde sare, afurisitul?), iar pentru dumneavoastră care, deşi nu mi-aţi mărturisit-o încă, simt eu că sînteţi foarte muzicală, e ca atunci cînd vă duceţi la operă şi, în loc s-o luaţi la goană înainte de a începe uvertura, staţi emoţionată pe scaun şi abia aşteptaţi să vină aria aceea pe care o ştiţi pe dinafară (a-a-di-i-o del pas-sa-a-to!) şi cînd vine aria o fredonaţi ultrasatisfăcută că o ştiţi, şi nu ştiţi că tocmai ce ştiţi vă împiedică să ştiţi, pe cînd eu vă cer scuze pentru polologhia asta idioată şi vă admir pentru răbdarea cu care m-aţi ascultat, amin."
