Povestea focului

Ştii sentimentul acela când fumul de ţigară este singurul care te-ncălzeşte? Când stropii de ploaie sunt unica atingere pe care o simţi? În vâltoarea negurii nopţii, patul e gol şi rece. Himerele se zvârcolesc între cearşafuri, iar perna e plină de vise luminoase, arhetipale. Cthullu-şi întinde tentaculele, din când în când, pipăind pereţi, icoane şi frunze moarte. În uşă se zbate Infernul. O mână răzbate, umedă, cleioasă, plină de arsuri. Profilul lui Dante se mulează în tocul uşii.
- O, Beatrice! Cum ai ajuns tu, minunată muză a frumuseţii, să zaci în lumea cealaltă? Tăcerea-ţi este nume acum şi focul privirii tale, care-mi ardea buzele, joacă acum în nouă cercuri în Iad. O, Beatrice, cu vocea caldă şi ţinuta mândră! Vântul îţi mângâia hainele şi materia toată se-alinia după curbele tale mătăsoase să-ţi facă loc în afara timpului. O, Beatrice! Îţi este rece camera şi doar umbra ta a rămas să-ţi cânte numele în acest veac. Ca Orfeu, te caut în universuri şi-n visuri, perpetuu. Un Sherlock Holmes fără indicii...
 
Un urlet prelung, venit de la parterul blocului, cutremură fereştile sparte. O scânteie din focul lui Dante sări-n centrul camerei.
- Trec, ţiganii, trec! Şi mereu petrec...
- Bă, haideţi, bă încoa\'! Că am găsit un foc! Mirando, Baharo, aduceţi-i p\'-aia-ncoa\' că încăpem cu toţii! (Ţigăncile dispar după uşă. Ţiganul se aşază turceşte în jurul focului iscat în mijlocul camerei. Privind răpit spre foc, îl străbate un fior şi se scutură parcă de-o amintire nedorită. Îşi caută în geanta de umăr ceva. Scotoceşte şi apoi scoate o pipă. Ceçi n\'est pas une pipe. Şi-o umple cu tutun cu atenţie. Se mai uită o dată la foc, părând a verifica să nu fi uitat ceva acolo. Îşi aprinde pipa. Aparte.) Bărbaţi buni! Trăind eu pă-astă lume, multe păţii şi bune şi rele, la multe privii adinsuri şi glume, dar (vă spun drept) din toate ahele, ca ş-ahasta-ori adins, ori în şagă, eu nu văzui în viaţa-întreagă. Noi ţiganii să-avem ţărişoară!... Unde să him numa noi dă noi!... Să-avem sate, căsi, grădini ş-ogoare şi dă toate, ca ş-alţii, mai apoi? Zieu! privind la lucruri aşa rare, ca când treaz fiind, aş visa-îm pare..
- Bă, Unu, ce tot vorbeşti acolo? Faci pă inteligentu\'? Sau te-ai îmbolnăvit! Nu mai sta aşa aproape de foc! Mai e puţin şi te-nghite şi pă tine!
- Ce zici, Mirando? (Se scutură iar). Aţi venit? Hai, aşezaţi-vă aici şi să ascultăm povestea focului.
 
Din depărtare se-aude un saxofon tânguindu-se ca-n New Orleans. Miranda îşi făcu cruce.
- Auzi, bă, Unu, bă! Da\' tu te-ai uitat puţin la casa asta? Nu vezi că n-are geamuri? Şi cine o fi dat foc aicea? Poate se-ntoarce cu focul. Ţie nu ţi-e frică?
- De ce să-mi fie frică? N-am umblat noi şi prin deşert, şi prin vânt şi ploaie? N-am trecut noi munţi şi mări? Focul ăsta anume pentru noi a fost făcut. Nu vezi că ne-aştepta? Ne-aştepta să-i ascultăm povestea. N-auzi cum plânge? (Ritmuri de jazz răzbăteau din zare pe fereastră.) I-e greu şi lui, ca şi nouă. Şi el vine de departe şi caută, caută ceva.
- Haoleu! Ce caută focu\'? Ce să caute decât să ne arză?
- Îşi caută ibovnica. Mirando, focu\'-i viu, ca şi noi. Poate că focu\' e chiar Dumnezeu. Trebuie să-i asculţi chemarea, altfel te arde. Te arde pe dinăuntru şi toată viaţa ta o face scrum. Nu trebuie să-ţi fie frică de el, doar că nu trebuie să-ncerci să-l stingi, altfel creşte mare, mare până la cer. Şi-o să ardă cerul şi stelele, şi luna şi soarele şi toţi îngerii şi Iad o să fie pe Pământ şi tu o să arzi veşnic. În rest, trebuie să fii cu grijă la el, să-l priveşti şi să-l compătimeşti. A-nţeles că fata pe care o caută nu-i cu noi, aşa că ne lasă s-avem grijă să nu se stingă.
 
Miranda, cu ochii aţintiţi la Unu:
- Io nu-nţeleg nimic! Ia nişte ţuică să-ţi revii!
 
Unu luă sticla de ţuică:
- Ia şi bea! Ţi-o fi sete şi ţie de când arzi aici! Şi turnă într-un pahar şi-l aruncă în foc. Hai noroc! Focul scânteie mai puternic şi un ritm de blues începu să cânte în surdină.
- L-auzi cum plânge?
- Măi, omule! De când vorbeşti tu cu focul?
- Focurile se simt unul pe celălalt şi se cheamă reciproc. Indiferent de distanţa la care se află, două focuri îşi vor simţi strigătul mut şi vor porni într-acolo unde sunt chemate. Focul ăsta ne aştepta. Îşi caută iubita. Dar noi nu o avem cu noi, noi nu ştim unde este şi nu putem să-l ajutăm, putem doar să-i ţinem companie.
- Foc la nebun trage şi invers, strigă exasperată Miranda. Hai să cântăm şi să dansăm! Ne-o mai trece frica, frigul, ne-om mai drege oasele şi-om mai înveseli şi focul ăsta.
 
Un ţigănuş din familie începu să zbârnâie un instrument, profilându-se ca o umbră pe pereţi în semiobscuritatea camerei. Un ritm arăbesc, cu un iz de vechi, se-nteţi. Ţiganii, mai puţin Unu, se ridicară într-o horă lentă. Se ţineau pe după gât şi rânjeau. Le sticleau ochii. Mişcările lor abia perceptibile se-nflăcărară tot mai tare şi podeaua se zbătea sub paşii lor înteţiţi şi apăsaţi. Femeile păreau că zboară. Pletele lor în vânt păreau limbi de foc, iar de sub picioare le ieşeau aburi.
 
Unul dintre ţigani, mai tânăr, cu musteaţa răsucită, strigă un "Ah!" prelung şi se desprinse din horă. Cu ochii pierduţi departe, luă un pumn de nisip din buzunar, îl strecură dintr-o palmă într-alta şi rosti, cu privirea fixată-n întuneric:
- Lăsaţi orice speranţă, voi cei care intraţi! Urlă precum un lup şi aruncă nisipul în foc. Scântei înroşite îşi luară zborul în cele patru zări ale lumii, purtând cu ele durere. Ţigănuşul se prăbuşi la pământ, în convulsii. Unu se uită cu mirare parcă, dar fără să se sperie. Privi un moment spre tânărul ce se zbătea ca un şarpe pe lângă foc, apoi reveni cu faţa spre flacără.
 
Hora continuă şi fără dansatorul cel tânăr, răsunând de incantaţii într-o limbă necunoscută. Apogeul îl atinse şi o tânără cu fustă roşie şi cu umerii goi, cu buze cărnoase, senzuale, care musteau de potenţiale sărutări şi şoapte de-amor. Sfârcurile întărite îi străpungeau cămaşa albă, iar trandafirul mare şi roşu din păr îşi picura sudoarea pe grumazul fetei. Străbătută de un fior, scoase acelaşi strigăt ca şi ţigănuşul de dinainte şi se desprinse din dans. Continuând să se învârtă, îşi spuse numele:
- Eu sunt Dorinţa şi-n mine se zbate Pasiunea! A mă abţine de la pofte trupeşti nu pot şi nu ştiu! O, Focule, căldura ta mă mistuie, m-aţâţă şi-mbrăţişării tale nu-i pot rezista! Îşi smulse trandafirul din păr, îl sărută, îl mângâie de trupul său şi-l aruncă în foc, apoi căzu lângă tânăr. Miranda tresări, dar nu se opri din dans.
 
Fuste albastre şi galbene, verzi şi violet, se desfăceau în jurul focului ca nişte umbrele şi săltau, rând pe rând, valuri-valuri, ca-ntr-o unduire de deal şi de vale. Ochii dansatorilor, goliţi de orice esenţă, străluceau, aruncau sclipiri aurii, confundându-se cu focul. Un bărbat cu gura cusută şi cu burta rotunjită bine, ca o sferă, se-aruncă din horă lângă cei doi care zăceau, liniştiţi, lângă foc. O tânără zveltă, cu faţa congestionată, sări, la fel, în faţa focului:
- Orice ţi-au spus cei dinaintea mea şi orice ţi-or mai spune alţii, eu pentru mine te vreau şi nu pot să las nici măcar fumul să n-ajungă la mine! Poveste şi flăcări, dureri şi fericiri, pe toate, toate doar pentru mine! Căci nici Cerul de-ajuns nu mi-a fost setea nebună să mi-o potolească! Şi orice văd, vreau! Bogăţii fără număr doar pentru mine! Lumină şi-ntuneric trebuie să-mi aparţină! Vino la mine! Apoi se-aruncă frenetic, cu braţele întinse, în foc.
- Ce-i cu atâta lumină? Şi-atâta căldură? Mi-e cald şi mi-e frig şi nimeni nu face nimic! De ce arzi aici? Alt loc nu ţi-ai găsit? O să te sting şi cenuşa o să ţi-o-mprăştii să nu te mai văd! ţipă alt ţigan ieşit din horă. Începu să-şi smulgă părul din cap şi să se rostogolească prin foc, până când ajunse în dreptul celorlalţi ţigani, aşezaţi acum într-un semicerc în jurul focului care se înălţa tot mai aproape de tavan.
- Căci eu sunt Domnul Dumnezeul vostru! Închinaţi-vă, vă zic, la mine şi veţi avea viaţă veşnică! strigă un altul desprins din horă, după care se-alinie lângă ceilalţi, prinzându-i de mână.
- Ba cu Violenţa să ştiţi că nu vă puteţi pune! Numai privirea spre mine s-o ridicaţi şi inima din piept vă voi smulge-o! Ţanţoşă striga şi mergea în jurul celor de pe podea o fetişcană îmbrăcată bărbăteşte, cu o sabie în teacă. Ei? Îndrăzneşte careva? Nici tu nu ai curaj! Izbucni într-un râs isteric, apoi se duse şi-şi luă locul lângă camarazii săi de pe jos. Hora se desfăcea văzând cu ochii. Se ţineau pe după gât numai trei femei. Încet-încet, ritmul se molcomi, iar ele începură să se legene. Prima dintre ele vorbi:
- Curat-murdar, îţi spun cinstit
Că nu e vreme de minţit!
Din toţi, eu sunt cea mai curată,
Din toţi eu nu am nicio pată!
Şi chiar dacă, din când în când,
O iau pe ocolişuri
Mă scutur şi înving râzând
Mai mult prin ascunzişuri.
Ruşine n-o să-mi fie niciodată
Căci eu sunt cea mai mândră fată!
Hai, nu te teme, calcă-mi pe urme
Şi n-o să mai fie nimeni la fel pe lume!
 
După ce-şi sfârşi cuvântarea, se aseză lângă ceilalţi. În picioare, legănându-se fără a-şi dezlipi ochii de la foc, rămaseră acum două: Miranda şi-ncă o tânără blondină, cu ochii albaştri şi trupul înveşmântat într-o diafană rochie albă. Îngerul blond se-apropie de foc şi-şi dădu jos peruca, descoperind un mort frumos cu ochii vii, cu cearcăne adânci, violete, ce-i încadrau orbitele. Îşi înălţă marmoreele braţe şi-ncepu a suspina:
- Numele meu este Cain şi am mii de feţe! Pe fraţi şi pe surori îi port la cingătoare, în sticla aceasta plină de sângele lor! O, frate-foc, mă-ntorc la tine să-ţi ofer libertatea! Scoase din sân un pumnal şi se năpusti asupra focului: Zboară! Zboară! Acum eşti liber! Focul crescu până-n tavan şi făcu o gaură prin care se vedeau stelele. Cain se-aşeză lângă restul grupului.
 
Miranda, cu o surprindere inocentă pe chip, se uită spre gaura din tavan:
- Noi stăm acum sub Ierusalim.
 
Îşi luă locul lângă Unu, apoi cei nouă întinşi în jurul focului se ridicară şi se-aşezară, turceşte, lângă Unu şi Miranda.
- Ascultaţi, copiii mei, povestea focului! Căci din foc ne tragem, cu focul ne-nrudim şi cu el ne sfârşim. Început şi sfârşit - alfa şi omega - din foc ne naştem şi-n foc ne-ntoarcem. Un foc dedesubt şi altul deasupra, iar noi călătorim în eter, purtând în piept scânteia Infernului şi-a Paradisului. Că sferele celeste şi prăpăstiile de foc sunt două feţe ale aceleiaşi monede. S-ascultăm, dar, fii şi fiice, chemarea focului!
 
- Stella! Stellaaaaaa! Se-auzi un strigăt de jos, de la parterul blocului cu nouă etaje.
Şi-apoi a sosit dimineaţa, iar toate visurile şi speranţele s-au stins, ca şi stelele de pe cer. Clopotele răsunau din toţi pereţii, un geam mai crăpă puţin. Un ciob se smulse, întâmplător, la şuieratul vântului, din fereastra mozaicată deja de fum, de scrum, de gemete şi ger. În peisajul sălbăticit al camerei, ţiganii dormeau unul într-altul ca nişte animale întoarse de la o noapte de vânătoare. Vocea ce căuta, cu disperare, o anumită Stella dispăru în neant, aşa cum apăruse. Era, probabil, vocea oraşului, a pământului însetat de viaţă şi de strălucire. Sau poate doar numele unei dorinţe. Din când în când un horcăit se-ncâlcea în vâjâitul vântului, care-l purta afară...-n depărtări.
 
Flacăra din centrul camerei se-nvineţi şi se-nteţi, începând să se tânguie:
- Ah, Beatrice, floare dulce! Unde te-aş găsi, m-aş duce! Te-am căutat în întunecimi şi profunzimi, în lucruri şi vietăţi, în dansuri şi-n cărţi! Mi s-a părut umbra că ţi-o văd îmbrăţişând cosciugul şi am fugit, de-atunci, în cercuri ca nebunul! Ba te-am văzut odată şi sărutând pământul, iar ca să te aflu, m-am aliat cu vântul! Mocnit, eu ard întruna, până când, Beatrice,-ţi voi găsi, cu bucurie, mâna. Ah, Vergilius de-aş fi sau poate un Ovid, vreun inocent Romeo, ah de ar fi vreun chip cu viersul meu cel dulce în braţe-mi să te aduc, nu aş mai arde acum ca un năuc... S-arunc asupra ta descântec ţigănesc şi de oriunde-ai fi spre mine să te zoreşti? Aş zice că nu eşti nicăieri: nici pe pământ, nici sub... dar dacă eşti în cer?... Sculaţi voi nouă fraţi s-o caut să mă ajutaţi!
 
Ca prin vis, ţiganii se ridicară toţi deodată. Îi apucă un tremur. Unu se scutură ca de un coşmar şi-ncepu a spune:
- Ce-a fost asta, fraţilor? Mi s-a părut sau focul a vorbit? Din vâlvătaia lui parcă aud o răsuflare şi-o grea dorinţă. Uite-l cum se frământă şi cum se chinuie la cer ca să ajungă! Eu zic dar hai să-l ajutăm acum că ne-am odihnit! Să construim un turn şi să urcăm flacăra în văzduh- o vrea vreo vorbă cu Providenţa!
- Măi, bărbate, unde ţi-e mintea? Ce turn să construieşti? Ce ţi-e şi ţie cu focul ăsta? Parcă ţi-a luat minţile, zău! Te-apuci de construit când noi n-avem nici casă, nici masă! Suntem veşnicii vizitatori care nu se pot adapta şi nici ataşa de vreun loc! Darămite de ceva atât de straniu precum un foc! E drept, nu ştiu ce demon m-a pătruns şi-astfel de cuvinte în gură mi-o fi pus, dar poate aşa oi înţelege că sunt nevasta ta şi trebuie să-mi dai ascultare. Nu-s mai prejos de tine şi ştiu eu ce grăiesc! Unu, Unuţule, privirea ta mă arde! Ce-ai păţit, drăguţule cu ochii vii ce scânteie-n afară? (se uită roată la toţi ţiganii) Ce aţi păţit voi toţi? Vă obsedează focul! Ah, blestemată-mi este soarta: mereu pe drumuri, căutăm adăpost, acum nici de cel sortit mie nu am parte! Atunci, bine, fraţilor! Mă supun sorţii: să construim un turn!
 
Scena X, ziua Y, aceeaşi cameră a apartamentului cu ferestrele sparte. Noapte. În centru, unde fusese focul, începe o construcţie cu scări. Schele, roabe cu ciment, cărămizi pe jos. Într-un colţ, lângă uşă, într-un felinar arde un foc păzit de un tânăr. Unu stă pe o buturugă măricică, cu ochii la foc, meditând. În spate, ţigani lucrând. Miranda, lângă el, îl priveşte îndurerată.
- Bărbate, ah, focul ăsta te mistuie de tot! Ah, foc blestemat!
- La urma urmei, ce e omul pe pământ dacă nu cenuşă purtată de vânt? Aşa cum cenuşa nu i se poate-mpotrivi suflării vântului, la fel omul nu are forţa necesară pentru a se opune sorţii. Soarta ne e focul aţâţat şi-mprăştiat de vânt. Singuri devenim foc...
- Omule, tu nu te vezi, nu te auzi? Nu mai ai culoare-n ochi, ai doar vâlvătăi!
- Da, Mirando, eu nu mai văd de mult cu ochii mei, eu văd cu ochii focului. Ochii mei sunt înăuntru acum, nu mai sunt în afară. Şi chiar dacă s-au sucit, abia acum văd cu adevărat, văd goliciunea şi singurătatea omului, fiinţă fără de noroc predestinată morţii. Suntem cu toţii copii ai morţii fără s-o ştim. Trăim în zbucium şi vânăm fantome. Nu ştim că tot ce-avem nevoie e în noi, ci ne avântăm mai departe de noi înşine, de punctul de echilibru. Viaţa e dezechilibru pentru noi şi nu ştim ce ar trebui să apreciem. Ne zbatem în ignoranţă, rutină, lipsă de motivaţie, naivitate şi superstiţii. Habar n-avem să iubim şi să fim cu adevărat, să fim... Mimăm viaţa... Femeie. Nu-ţi face griji pentru mine. Sunt un cărăuş al focului. Asta mi-era scris. Sunt depozit pentru stele, vulcani, energie şi căldură. Femeie, sunt lumină, o fărâmă de lumină! Şi turnul ăsta are nevoie de jertfă. Ca s-ajungem la capăt cu el, turnul vrea sânge. Uite-mă, dar, obiect al destinului, purtător al altor vieţi! Acesta e bărbatul tău, femeie! Bucură-te, căci te vei izbăvi!
 
Se ridică şi-ncepe să meargă alene, gânditor, părând să calculeze ceea ce ar mai trebui făcut în înălţarea turnului. Se duce spre prima treaptă, o urcă şi-ntinde mâna Mirandei. Aceasta, speriată, îl apucă de mână şi-l trage înapoi.
- Bărbate, stai mai bine pe pământ! Acolo, sus, aerul e rece şi bizar şi-un vânt urlă tare (se-aude sunetul cornului). Urlă a moarte! strigă Miranda şi-şi făcu cruce, scuipând în sân de trei ori. Unu, ascultă-mă, ascult-o pe femeia ta! Văd stelele de aici, la ce bun să le ating şi să mă ard? Unu, nu ispiti cerul! Locul tău e pe pământ! Câţi dintre copii nu au plecat acolo, sus, cu schelele şi nu s-au mai întors? Şi care a coborât, nu mai era om! Unu! Mai stai cu mine şi gândeşte-te, mai stai măcar în noaptea asta!
- Femeie, femeia mea dragă, zise Unu cu o privire atât de caldă şi sărutându-i mâna, destinul meu e-acolo sus. Auzi cum mă cheamă? E vocea turnului şi are nevoie de sânge de om să prindă viaţă. Vin\' numa\' să te mai strâng o dată-n braţe şi-oi porni. Ţi-am mai spus, nu-ţi face sânge rău pentru mine! Focul m-o ghida şi-oi ajunge unde trebuie.
 
Miranda, cu ochii înlăcrimaţi, îl îmbrăţişează, îl sărută şi-i aduce felinarul în care focul creştea tot mai agitat. Unu-şi luă rămas bun şi-ncepu să urce cu grijă, zâmbind, fiecare treaptă până când se pierdu din raza vizuală. Miranda rămase cu ochii aţintiţi la el, plângând şi frământându-şi mâinile. Oamenii lucrau liniştiţi în jurul ei, ignorând-o. Ea însă nu se mişca din aşteptarea sa. Cornul începu să sune tot mai zbuciumat. Miranda nici cruce nu-şi mai făcu. Tresări şi aşteptă. Un tunet străbătu zarea şi o lumină umplu atmosfera. De sus, din înalt, se auzi un strigăt - durere sau bucurie? Miranda nu ştia - şi-o ploaie sângerie începu să cadă încet. Cu sufletul cât pumnul şi cu ochii deja înroşiţi de aşteptare, Miranda înţelese că Unu nu avea să se mai întoarcă. Un sentiment confuz de dezamăgire, disperare şi renunţare puse stăpânire pe inima ei. Nici să plângă nu-i mai venea. Nu înţelegea de ce aşa. Cu ochii pierduţi, se dezlipi de pe scară şi se aşeză pe prima treaptă. Ştiuse de la bun început că focul acela nu era de bun augur. Ba chiar îl avertizase pe Unu. De ce nu a vrut el să asculte? De-acum, ei bine, da, chiar dacă nu vrea s-o creadă sau s-o numească, de-acum e văduvă... Ce rost mai are ea acum dacă e fără de bărbat? Rolul femeii e să fie lângă bărbatul ei şi să aibă grijă de el. Copiii... copii nu le-a dat Dumnezeu, de-aceea au şi strâns acest grup de tineri în jurul lor, să fie şi ei de ajutor cuiva, dacă părinţi nu au putut fi. Dar, uite, a apărut focul ăla blestemat şi le-a luat tuturor minţile. De când şi cu turnul, unii deveneau muţi, alţii-şi uitau limba, alţii aveau privirile duse şi vorbeau singuri. S-au scrântit cu toţii şi nu le prevede o soartă diferită de cea a lui Unu. Şi-aşa, ce poate ea să le mai facă? Cum o să-l îngroape pe Unu? Încotro s-o apuce ea acum? Ea, femeie fără rost în lumea asta...
 
Între timp, toţi muncitorii de la sol îşi lăsaseră roabele şi orice făceau şi-au început, unul câte unul, ca-ntr-o procesiune, să urce scările, pe lângă Miranda. Aceasta, uimită, se ridică brusc şi le făcu loc să treacă. Îi trecu apoi prin minte să-ncerce să-i oprească cumva. Începu să tragă de ei, să-i lovească pentru a-i trezi din transă, să strige la ei disperată. Însă nici unul dintre ei nu părea s-o vadă sau s-o audă. Tuturor le jucau flăcări în priviri şi rosteau ceva, ca un descântec de demult:
- Beatrice, Beatrice, frumoasă Beatrice! Am despicat şi Rai, şi Iad ca să te caut. Unde eşti tu, frumoasă Beatrice? Prizonieră-a altor lumi, ascultă-mi glasul, mi te-arată şi vino să ardem împreună în focul etern al iubirii! O, Beatrice, Beatrice, frumoasă Beatrice! De ce nu-mi vii tu, vină!
 
Ascultând acest descântec, Miranda simţi dintr-o dată o căldură că-i arde măruntaiele. Începu să strige după apă şi să-şi rupă hainele de pe ea.
- Ah, ce foc! Ce foc mă arde? Ah, Doamne, ce-i cu căldura asta? Apă! Aduceţi-mi apă! Mă arde! Măcar un strop de apă! Un strop de ploaie să mă răcoresc! Îşi deschise braţele şi cu capul îndreptat în sus, deschise gura să-nghită câţiva stropi de ploaie. Ah! Unu! Uite cum am ajuns! Am ajuns să te beau! Unu, tu eşti în mine acum şi nu mai suntem doi, suntem unu! Începu să danseze în ploaia sângerie şi să-şi îndrepte constant capul în sus. Ah, arde! Aşa te-ardea şi pe tine? Ah, vai cum mă mai arde! Şi unde e scăparea, Unu? Eliberarea vine din interior! Soluţia e înăuntru! Vin, Unu, vin! M-asculţi? Mă vezi? Iată-mă, vin! Nu mă mai împotrivesc! Fugi apoi să caute ceva printre lucrurile lăsate de muncitori. Se-ntoarse spre scări cu un cuţit în mână. Viiiiiiin!