Diaspora cu spor, să nu disperăm! (Continue încercări de contemporare)

Pentru a percepe paradoxul, mai exact dialectica pe care o conţine, o exprimă şi o transmite mai departe, în întregul "sistem", diaspora, altfel spus pentru a percepe atât forţa ei deconstructivă (deconstrucţia nu este destrucţie, ci permanentă mai dreaptă aşezare a lucrurilor), cât şi noua reaşezarea a lucrurilor la care ea participă şi pe care, se pare, o accelerează, trebuie să ne aducem aminte că fenomenul diasporic e unul vechi, venerabil, arhaic chiar, o veche structură antropologic-politică. Şi, mai ales, acordând puţină atenţie etimologiei cuvântului ca atare, să observăm că, practic, ceea ce vedem acum - întoarcerea, afirmarea politică a diasporei - era conţinut, anunţat în istoria cuvântului. Căci cuvântul grecesc diasporá (διασπορά) înseamnă nu numai (negativ, pasiv) "împrăştiere" sau "risipire", ci şi (productiv, germinativ, multiplicator) "diseminare", având legături de familie semantică cu sporá (σπορά), care înseamnă "însămânţare" şi provine din verbul speíro (σπείρω), "a semăna", familie lexicală care, în migraţia ei "diaporică" (oamenii iau calea cuvintelor!), a lăsat urme şi în limba română: cuvântul "spori". Diaspora sporeşte (aici fac o etimologie fantezistă, deoarece verbul "a spori" vine din slavă) fiinţa, nu o diminuează. Azi, ea îmbogăţeşte politicul, schimbându-l.
 
Din punctul meu de vedere, marele interes şi marea noutate, în primul rând politică (antropologic politică, antropolitică), pe care le prezintă fenomenul diasporei, este vechimea lui, contemporană însă, dacă se poate spune aşa, simultană cu marea lui actualitate şi chiar cu caracterul lui profetic, de viitor, renovator. În condiţiile globalizării, diaspora, ca fenomen şi structură, promite nici mai mult, nici mai puţin decât reformarea politicului anchilozat. Cel mai vechi devine cel mai nou!
 
Iar, pe de altă parte, se poate spune că fenomenul diasporic nu este un simplu (epi)fenomen, ci, aşa cum avansam deja, o structură şi chiar o arhi-structură a umanului, ea putând fi privită, la scară macroistorică, ca o victorie a acestuia: o revanşă a omului, adică a excluşilor; o recuperare, o reapropriere politică a globalizării economice. Pentru că, să nu uităm, situaţile diasporice au fost (filogenetic) şi sunt (ontogenetic) forţate: oameni obligaţi din exterior să-şi iasă din sine şi să plece (şi nu discut aici radicalitatea ameninţării, distincţia dintre, de pildă, "refugiaţi politici" şi "migranţi economici" părându-mi-se mai mult decât fragilă şi problematică, ceea ce contează este motorul exterior al urnirii, al ieşirii din sine/părăsirii de sine, al punerii în mişcare şi la drum), dar care apoi (de pildă acum, azi) revin, şi nu numai în spaţiu, teritorial, ci şi calitativ, intensiv, pe scara fiinţei: redevin, din supuşi, subiecţi.
 
Diaspora este un mod de constituire care implică lumea, care include lumea în deveniri particulare (individuale sau colective). Or, dacă până în postmodernitate, adică din Antichitate chiar până la Căderea Zidului Berlinului, ceea ce am cunoscut a fost fenomenul dureros al exilului, astăzi noţiunea de exil îşi transferă, traumatic, conţinutul aceleia de refugiu, noutatea, aşa cum nu încetez să repet, constituind-o însă politizarea diasporei, care devine subiect politic activ şi, mai ales, potenţial reformator.
 
Nu trebuie, apoi, uitat că familia semantic-conceptuală a diasporei a fost folosită ca metaforă predilectă, privilegiată, prin excelenţă, pentru producţia conceptuală a aşa-numitelor filosofii poststructuraliste, "diseminarea" lui Jacques Derrida sau perechea "deteritorializare-reteritorializare", creată şi utilizată de Gilles Deleuze (împreună cu Félix Guattari) fiind concepte care au remodelat nu numai gândirea, ci şi comportamentalitatea contemporană. Ce vreau să spun este că modernitatea postmodernă se bazează pe structura diasporică, e structural diasporică, şi că, iată, fenomenele strict actuale ale lumii vin să-i dea dreptate, configurând împreună ceea ce odinioară se numea o "Epocă", ceea ce noi, azi, ni se pare că nu mai poate să existe. Mai mult decât Globalizare, numele epocii actuale e Diaspora. Şi este foarte bine, este dătător se speranţe că este aşa, deoarece revenirea diasporei, afirmarea politică a diasporei este o victorie împotriva voinţei de anihilare a omului, de transformare a umanului în masă, în obiect.