Să ne metamorfozăm, aşadar, ca să nu devenim? Probabil. Mai mult ca sigur. Prin controlabilitatea, relativitatea şi caracterul lor restrîns, metamorfozele (culturale) au, poate, tocmai rolul (inconştient, automat, inerent, contingent - deci nu neapărat controlat, dirijat) de a împiedica, de a preveni devenirile (politice, politico-ontologice). În anumite condiţii favorizante, metamorfozele pot pregăti devenirile. Cel mau adesea însă, le împiedică.
În cazul faptelor de cultură, începînd cu cele care ţin de lectură, această prevenţie - deci această poliţie - se exercită, social, prin comentarii, interpretări, altfel spus, prin ataşarea şi impunerea unor grile de semnificaţii "la cheie", gata făcute: la fel ca în cazul "bunurilor de larg consum", cum se numeau odinioară, mai pompos, mărfurile, şi bunurile simbolice, culturale - poate mai ales ele -, vin însoţite, flancate obligatoriu, păzite de moduri de întrebuinţare: nu cumva să ne folosim altfel, nepotrivit, deviant, revoluţionar de ele!
În cazul faptelor culturale, acest rol de adevărată poliţie interpretativă este asigurat în special de lecturile metaforizante, care transpun semnificaţiile şi le îndepărtează tocmai pentru a nu fi luate la propriu, crezute pe cuvînt - deşi este clar că niciun creator nu s-ar apuca de lucru, de vreo operă, dacă n-ar vrea să schimbe efectiv lumea, adică să opereze politico-ontologic: orice poetică este o poietică, propune, adică, proceduri de lucru, procedee de operare în lume, în realitate, in medias res.
Asemenea unor fete de măritat, şi operele vin la tîrg, ies pe piaţă însoţite obligatoriu de părinţi, mai cu seamă de mame, care veghează ca lucrurile să n-o ia razna, iar eventualele întîlniri cu necunoscuţi să respecte toate protocoalele şi ritualurile sociale: filtrele semnificante ale Codului. "Mama" culturale a faptelor culturale este, tocmai, cultura: pentru a nu intra în cine ştie ce deveniri sălbatice, cultura intervine culturalizînd, adică metaforizînd literalitatea sensurilor operatorii ale operelor, depotenţîndu-le ca proiecte de realitate.
*
Imperativul şi rolul culturii ca sistem canonic de interpretare (de impunere a semnificaţiilor), ca ritual metamorfic (de ritualizare a metamorficului), nu este însă simplu, ci dublu, avînd, tocmai, rolul de a delimita un spaţiu al sociabiltăţii permise şi a sociabilului în sine, dacă nu chiar o reglementare a socialului ca atare.
Metamorfozele controlate şi reversibile (de unde adevărate economii şi politici ale metamorfismului social) trebuie, pe de o parte, să nu devină, tocmai, ireversibile şi incontrolabile, să nu scape, deci să prevină, cum spuneam, devenirile, dar şi, pe de altă parte, să conjure stabilitatea identitară, făcîndu-ne să nu rămînem (adică să rezistăm), să ne prefacem în permanenţă în altceva, în ceva efemer, trecînd de la o mască proiectivă la alta, la nesfîrşit.
Deci, pe scurt: metamorfozele culturale trebuie să controleze să nu cumva să devenim altceva, dar nici să nu rămînem aceiaşi, să "persistăm în propria fiinţă".
Cultura: a crea iluzia schimbării, a ţine în metamorfoză pentru a împiedica atît intrarea în deveniri, cît şi persistenţa şi rezistenţa. Lucrurile trebuie fluidificate, ţinute în clătinare, în preschimbare, în prefacere, în neaşezare, una uşoară însă, neesenţială - aşa cum este instrucţia la armată: exerciţii de dragul exerciţiului, altfel spus "autonomia culturii". Lanţ flotant de măşti identitare.