Oraş, scara democraţiei

Bucureştiul este un oraş apărut din necesităţi "exterioare", un oraş apărut din afară, care trebuie să-şi conţină exteriorul, al cărui interior este bîntuit de exteriorul îndepărtat şi tensionat, de tectonica mediului.
 
Or, el va trebui să cucerească şi să recunoască acest exterior, nu se va împăca cu el însuşi, nu se va echilibra decît atunci cînd va cuceri, va deveni acest exterior, mai exact atunci cînd va deveni (şi) exterior, cînd se va "exterioriza" devenind oraş-teritoriu. Nostalgiile şi criticile paseiste sînt în dezacord cu oraşul, care nu poate fi conţinut, împrejmuit, delimitat, închis. Bucureştiul este nu numai deschis, ci, ca să se împace cu sine şi să-şi realizeze "esenţa", trebuie să devină expansiv, să se întindă.
 
Nu atît o teleologie, cît o semnificaţie, o macro-tensiune.

Dublu ritm, sistolă-diastolă: 1) oraşul intră, vine, se creează "intensional", se construieşte în pozitivitatea lui - 2) apoi pleacă, radiază, se "goleşte", se "deconstruieşte". Cele două momente, cei doi timpi: şi în timp, şi simultan. Istorie "calitativă" sau "structurală", arhitectura dinamică, arhitecturare istorică a oraşului, istoria ca arhitectură. Spaţiu construit/spaţiu neconstruit, plin/gol.
 
Viitorul oraşului Bucureşti este să devină, să acopere teritorial tensiunile teritoriale care l-au creat şi pe care le-a încorporat.
 
Bucureştiul a apărut în mod obiectiv şi ca o urgenţă, dintr-o urgenţă, ca un efect obiectiv şi colateral al istoriei. E un oraş malgré soi, fără să vrea, care pînă să ajungă să crească, a rezultat, s-a trezit că există. Ca orice fiinţă vie. Numai aşa, în acest sens, trebuie el imaginat, structurat. Un nod de rezolvare a linilor tensionale ale spaţiului. E un oraş-fugă, un oraş pe drumuri tocmai pentru că e rezultanta unor drumuri şi al unui drum, al unor circulaţii şi al unei fugi, transmutări. E un oraş-fantomă al altui oraş, al altor oraşe, o familie de fantome bîntuindu-se reciproc.
 
Structura imperială: Urbi et Orbi - Urbi EST Orbi. Fiecare oraş pe/cu orbita lui, nu există oraş fără orbită, neorbital, oraşul este orbita, oraşul e teritoriul.
   
Oraşul este lumea în comun, lumea comună tangibilă, imediată, constructibilă, numai în/ca oraş lumea comună devine tangibilă şi presantă. Altfel, fugim unii de alţii.
 
Monumentalul public (ieri politic, azi economic) abuzează şi alienează opticul, vizualul, care trebuie să fie în primul rînd inter-uman, inter-subiectiv, nu subiectivant-obiectivant.
 
Oraşul este monumentul autocelebrant închinat locuirii lumii/ca lume.

 
Ne construim în primul rînd ca oraş, nu ca casă, oraşul e posibilitatea de a ne construi monumental, auto-reprezentativ, ca fiinţare-împreună, ca lume comună. Fiinţa - sau viaţa - e comunul, împărtăşirea, nu privatul: privatul e privativ, e sustragere de la fiinţă, din fiinţă, de fiinţă. Sustragere şi sustracţie: eschivare şi furt.


Oraşul face sensibilă lumea comună ca viaţă împărtăşită, oraşul ca set de bunuri comune, ca suprem bun comun, ca suport şi simbol al supremului bun şi bine comun.
 
Oraşele nu apar din sate, sînt un salt faţă de sat, dar statele apar din oraşe: oraşe-stat. Oraşul este un laborator, un atelier de experimente politice, oraşul e lumea în mic, viaţa în comun auto-monumentalizată, construită arhitectonic (arhitectura ca metaforă a autoconstituirii omului, a construirii de sine a omului). Glorificare de sine, în sine. Oraşul e comunul tangibil şi constructibil, auto-de-monstrabil.
 
Oraşul experimentează, construieşte şi celebrează comunul. Tocmai de aceea, în oraş trebuie reinstaurată sau experimentată "guvernanţa" publică sau, mai bine spus, comună, stadiul comunal, oraşele sînt "comune", administrarea în comun a comunului (public = comun apărat, garantat de stat). La Bucureşti e pe dos: oraşul tot mai neoliberal, privatul îşi suprimă dialectica cu publicul luînd locul publicului. E nevoie, deci, pur şi simplu de o revoluţie - pentru că oraşul este expresia imediată, tangibilă, singura, a comunului, a vieţii în comun. Rezistenţa oraşului şi prin oraş: istoria de opoziţie a oraşelor faţă de state.

 
Se poate măsura concret democraţia prin caracterul deschis, sau nu, al străzii - accesul fizic.
 
Şi invers, democraţia actuală are nevoie de scara oraşului, adică de proximitate şi caracter tangibil, imediat, concret, măsurabil. Democraţia a devenit vorbă goală, pe care poate numai scara, nivelul oraşului o poate re-umple. Scara oraşului este singura scară spre cerul, nu al Ideilor, ci al libertăţilor civile.
 
2016 va fi an electoral. Putem reda sens şi conţinut, măsurabilitate concretă, democraţiei în Bucureşti şi prin intermediul Bucureştiului. Să nu mai permitem discuţii electorale decît pe politici publice şi proiecte concrete, măsurabile. Oraşul, şi în special oraşul mare, este nivelul intermediar optim pentru experimentarea democraţiei.