Arta adevărată transcende orice context

Ana Damian: Cutia Neagră este cel mai recent roman pe care l-ai scris şi care urmează să apară în curând la Editura Timpul. Un roman care m-a surprins la romanciera Ilinca Bernea, dar nu m-a surprins deloc la prietena mea, Ilinca Bernea, pe care o regăsesc toată vie, în cuvinte, fidelă realităţii discuţiilor noastre, dar atât de îndepărtată de universul în care a scris până acum. Aş vrea să ne spui câteva cuvinte despre carte, să o situăm, mai întâi.
Ilinca Bernea: Acţiunea se desfăşoară pe parcursul a cinci decenii, în Londra. Debutează la începutul anilor '60, trece prin zilele noastre şi se termină în 2021. Protagoniştii sunt doi artişti britanici şi o artistă belgiană din generaţii diferite ale căror destine se întrepătrund în peisajul contemporan britanic. Eu una mi-am dorit ca această carte să pună în dialog exponenţii generaţiei punk cu cei care sunt acum la vârsta maturităţii şi cărora le-au fost, cumva, cândva, modele. Are şi o miză personală chestiunea, pentru că asta am trăit eu.

A.D.: Trăit? Punk? Anglia? Cred că aici merită să explici un pic.
I.B.: M-a fascinat Anglia anilor '70, '80, mai ales pentru că acea lume, când eram eu copil, în comunism, era ceva tabu. Tata făcea rost pe sub mână de materiale occidentale, mai aducea când şi când cu câte un Times sau cu câte un film englezesc. Cu Paris Match venea mai des, ce-i drept. Dar el avea un cult pentru britanici. M-a dus la grădiniţa engleză. Am crescut cu basme englezeşti şi cu cărţile cu Alice. În fine, ideea e că, în '89, eu eram în clasa a X-a şi, practic, după ce s-a ridicat cortina, am avut acces, de-a valma şi dintr-un foc, la trei decenii de cultură occidentală care ne-au fost ocultate. Noi eram adolescenţi pe-atunci şi ne-am pomenit copleşiţi de o avalanşă de modele, curente culturale şi stiluri, spre exemplu, ne-am confruntat cu cel puţin trei valuri de muzică rock, dacă nu chiar patru, în acelaşi timp. Aşa se face că unii dintre colegii mei au devenit peste noapte hippioţi, alţii punkeri, alţii metalişti. Cumva, noi am asimilat simultan ceea ce cultura pop a produs de-a lungul a mai multor decade şi în contexte sociale diferite. În România a existat o tentativă de mişcare hippy, pe la sfârşitul anilor '60, care s-a materializat în muzică şi modă şi în textele folk şi care a avut un suflu autentic, cred. Nu îmi dau seama.

Din ce ştiu, anii '60 au adus un fel de deschidere. Lucrurile au luat-o razna în regimul ceauşist abia după ce m-am născut eu, în '74. Oricum, hippioţii erau inofensivi, oricât ar fi încercat să pară de rebeli. Simplul enunţ: sunt un rebel nu reprezintă nimic dacă n-are "acoperire" decât în câteva riff-uri de chitară mai îndrăzneţe şi în nişte rime mai picante. Mi-i imaginez ca pe nişte ierbivore blajine, agreate de sistemul comunist, căci cei din Occident, care au demarat mişcarea, erau mai degrabă stângişti şi foarte critici la adresa capitalismului. Oricine se arăta neprietenos cu capitalismul era privit cu simpatie de partea aceasta a cortinei. În schimb mişcarea punk ar fi fost imposibil să răzbească până aici, în regimul comunist, pentru că, deşi tot stângistă întrucâtva, aducea în plus o notă de anarhie şi violenţă. Primii care au luat contact cu ea au fost cei din generaţia mea, însă la mâna a doua şi într-o formă semi-expirată, care punea mai mult accent pe stil şi forme muzicale şi vizuale, or miza mişcării nu a fost una artistică, chiar dacă s-a răsfrânt şi în arta pop. Ce vreau să spun e că anii aceia şi acele mişcări sociale şi culturale din Occident şi în particular din lumea britanică m-au captivat în primul rând pentru că mi se părea că lumea în care se întâmplau era cea reală, vie, autentică, o lume a cărei imagine era fie ocultată, fie falsificată de către comunişti. Anglia acelor ani, pe care o evoc şi eu în roman, e pentru mine una legendară, e patria "artei urâte" şi a literaturii obraznice a tinerilor furioşi, a monştrilor sacri ai rockului, cum să n-o ador? Ei, am făcut 40 de ani şi eu şi am devenit nostalgică.

A.D.: E momentul să dezvăluim ceva despre personajele cărţii şi despre poveste în sine.
I.B.: Tristan şi Norman sunt născuţi la începutul anilor '60, în familii sărace, muncitoreşti dintr-un oraş industrial englezesc. Prietenia lor debuteaza în copilărie, într-un internat catolic. Povestea relaţiei lor şi a experienţelor prin care trec împreună este spusă, pe rând, când de unul, când de celălalt, astfel încât cititorul se confruntă cu aceeaşi naraţiune surprinsă din două unghiuri subiective distincte.

A.D.: Sunt curioasă cum se poate identifica Ilinca Bernea, doctor în filosofie, made in Romania, cu fiii clasei proletare din Anglia anilor '70, '80 în aşa fel încât să te transpui credibil într-o naraţiune care are astfel de protagonişti. Bănuiesc că obiectivele lor şi obiectul protestului lor era puţin diferit de ceea ce ar putea constitui o sursă de revoltă pentru tine.
I.B.: Da şi nu. Şi eu am visat, adolescentă fiind, să ard sistemul din temelii, să-l distrug, visam scene în care demolam monumentele comuniste. Îmi imaginam, copil fiind, strategii de sabotare a sistemului. Şi biata mama se ruga să moară Stalin, la doar 5 ani, tatăl ei fiind deţinut politic. Dar nu vreau să mă lansez într-o comparaţie între abuzurile şi ororile comunismului şi cele ale capitalismului, pentru că ar fi un demers steril, ci vreau să spun că, în orice regim ostil individului şi nevoilor sale fundamentale şi în orice situaţie de criză socială, revolta e legitimă şi îşi croieşte drum, căutând mijloacele optime de a se manifesta. Recunosc că m-am documentat mult ca să pot scrie cartea asta, dar m-am bazat, în ultimă instanţă, pe ceea ce au în comun toate revoltele tuturor dezmoşteniţilor sorţii din toate timpurile şi contextele. Mi-am dorit ca această carte să fie romanul generaţiei punk, dar nu am vrut să pun accentul pe forma şi specificul revoltei celor ce şi-au spus punks, ci să discut într-o cheie, dacă vrei, filosofică, miza şi problematica revoltei în sine.

Cutia Neagră e un roman existenţialist după socotelile mele. M-a mai întrebat cineva, dintre cei care au citit cartea, ce legătură am eu cu nişte puşti englezi recalcitranţi din anii '70, '80. Pe lângă faptul că, aşa cum spuneam, este generaţia care m-a inspirat cel mai mult în perioada în care mă formam şi aflam cine sunt şi cum, pentru mine termenul punk transgresează cumva datele stricte ale curentului. Eu văd în Nietzsche, spre exemplu, un punk. Mai precis, să fii punk înseamnă, pentru mine, să fii pe cont propriu, să te opui din răsputeri oricărei forme de înregimentare socială şi oricărei ideologii, dacă vrei. E un mod de a trăi în afara sistemului şi de a sfida valorile şi tertipurile culturii oficiale. Un punk e un nihilist şi un individualist...

A.D.: Ce înţelegi tu prin roman existenţialist?
I.B.: Un tip de scriitură care pune în discuţie condiţia umană şi drama existenţei fără a subordona chestiunea unei paradigme morale. Un mod de a scrie despre viaţă fără un filtru care traduce totul în alb-negru.

A.D.: Cred că nu trebuie să spunem mai mult despre carte, sunt sigură că am creat mirare şi, sper, interes. Hai să trecem acum la tine, nu poţi să scapi aşa uşor în spatele cuvintelor din roman. Am câteva curiozităţi, de exemplu, cui şi cum dă un scriitor, în avanpremieră, cartea pe care tocmai a terminat-o să fie citită. Care sunt criteriile după care îţi alegi cititorii 0?
I.B.: Criteriul e unul singur: să fie cât mai diferiţi între ei, să provină din medii care n-au legături evidente între ele, să aibă vârste şi experienţe diferite. Dacă feedback-ul e prepondernet favorabil, atunci pot să răsuflu liniştită.

A.D.: Vrei să spui că nu contezi pe un anume tip de public?
I.B.: Nu mi se pare firesc să îmi delimitez un public ţintă. Nu cred în literatura de nişă sau de elită, dar nici în ideea de compromis. Nu trebuie să faci niciun compromis, trebuie doar să scrii suficient de profund şi de asumat încat să poţi atinge o coardă de fond a simţirii şi gândirii omeneşti. N-are nicio noimă să te apuci să îţi cenzurezi simţul estetic sau preferinţele stilistice, să încerci să faci o literatură pe tu care n-ai gusta-o, în ideea de a capta un public larg, pentru că e o idee greşită. Thomas Mann are un public foarte larg şi nu e câtuşi de puţin facil sau comod, n-a făcut niciun pact cu locurile comune. Cărţile cele mai bune şi cele mai citite din totate timpurile nu au fost nici literatură de nişă, intelectualistă, dar n-au fost nici deliberat accesibile: nu s-au adresat, "din oficiu", unui public amator de clişee.

Stăteam de vorbă, de curând, cu un amic american, despre piaţa actuală de carte şi el spunea că nu contează dacă o carte e bună sau rea în termeni de valoare literară, căci există un public pentru orice tip de carte şi că important, ca autor, e să ştii cui te adresezi şi să îţi vânezi cititorii cheie. Ei bine, eu nu pot să admit aşa ceva, cred că o carte proastă, ca orice altă formă de artă de o calitate îndoielnică, chit că are un succes fulminant la un moment dat în consecinţa unei promovări bine ticluite, va avea o viaţă scurtă. Literatura ieftină şi arta kitsch, chiar vândute la suprapreţ, au soarta oricărei mode, sunt făcute să fie uitate şi înlocuite rapid cu alte artificii. Succesul lor, în plan imediat, e unul fals, e un foc de artificii... Or, sensul sensul creaţiei nu este să ia ochii unui public ignorant într-un moment anume profitând de existenţa unei anume mode din cultura de mase sau unui public educat, profitând de o tendinţă intelectuală mai acută într-un anumit moment, ci să exprime ceva care se poate deplasa în timp şi în diverse spaţii culturale. Eu cred că arta adevărată transcende orice context.

A.D.: Nu pot să mă abţin şi voi spune că nu întotdeauna ai gândit aşa! (râde)
I.B.: Recunosc, am scris o vreme sub inflenţa unor lecturi academice şi unor concepţii dubioase despre literatura "înaltă". Unii conduc sub influenţa alcoolului. E ceva mai periculos, aş zice... Dar, în linii mari, e vorba de o tâmpenie similară.

A.D.: Paradoxal, o descopăr pe Ilinca, doctor în filosofie, mai degrabă în romanele anterioare, decât în cele din ultima vreme. Cum explici evoluţia de la o formă de scriitură tributară unor elemente de referinţă ale culturii academice contemporane la una cu o respiraţie mult mai degajată? Chiar şi stilistic, schimbarea e frapantă. Spun paradoxal pentru că trecerea de la o primă tinereţe la vârsta maturităţii aduce, de regulă, în scenă, ceva mai mult simţ analitic şi un spirit critic ceva mai pronunţat, or tu scrii acum mai relaxat, fiind mai puţin dispusă să oferi explicaţii sau judecăţi de valoare. S-o spun altfel. Erai ceva mai sobră şi mai rezervată, acum eşti mai libertină în expresie.
I.B.: Adică aveam un morcov de care am scăpat între timp. Cum să zic? Înainte mă gândeam că mă citeşte mama şi nu îndrăzneam să scriu chestii care i-ar cădea în dizgraţie. Acum, lăsând bancurile la o parte, e o problemă pe care o au, cred, mai toţi artiştii şi anume aceea a acceptării în mediul lor de referinţă. O formă de creaţie a cărei expresivitate atinge note de violenţă, sarcasm, "obrăznicie" îi poate contraria destul de grav pe cei din anturajul apropiat al artistului şi de aici apare nevoia de "temperare" a limbajului sau de expunere a mesajului într-un registru discret, ceea ce e o mare greşeală, estetic vorbind şi nu numai. Pe de altă parte, e de înţeles: oamenii trăiesc într-un context social, în familii, îi pot expune pe cei dragi, pe de-o parte, şocului de a-i descoperi într-o lumină bulversantă şi, pe de altă parte, neplăcerii de a fi etichetaţi drept "ruda nebunului"... În mod normal, arta are această proprietate, de a smulge măştile sociale de pe feţe, de a da la o parte vălurile care ascund realităţi şi adevăruri cenzurate socialmente. Mă gândesc cum s-ar fi simţit o posibilă fiică a lui Nabokov, la şcoală, după ce romanul de succes al tatălui său, Lolita, ar fi ajuns obiectul delict al dezbaterilor publice. Dar la întrebarea ta există şi un alt răspuns. N-aş spune că am evoluat dinspre un stil uşor demonstrativ cu accente moraliste spre unul relaxat în urma vreunei epifanii, pur şi simplu, "firescul" artistic e pilda maturităţii, nu îl ai imediat, îţi trebuie ani şi ani de exerciţii şi rateuri, ani în care scrii sub influenţa diferitelor modele, autenticitatea în orice act de cultură e ceva mai greu de obţinut decât erudiţia, ca să zic aşa. În cazul meu, şcoala a fost cea care şi-a lăsat amprenta şi n-a fost chiar o fericire; şcoala, în general, te deformează ca spirit, pentru că tendinţa ei este ca, printr-un parşiv mecanism de recompense, să îţi instrumentalizeze gândirea, ştii ce spun.

A.D.: Cine sunt scriitorii tăi preferaţi?
I.B.: Marguerite Yourcenar e idolul meu. Îmi place mult Aldous Huxley. Recent, l-am descoperit pe Julian Barnes şi pot să spun categoric că îl consider unul dintre cei mai savuroşi şi mai de substanţă autori ai momentului.

A.D.: Ce legătură ai tu cu personajele pe care construieşti? În ce relaţie eşti cu ele?
I.B.: Sunt în relaţii foarte bune, le simt şi le cultiv pe toate în mine, ca pe nişte plante de seră. Evident, toate sunt forme ale mele, ipotetice... Posibile avataruri. Până şi Freud, care apărea ca personaj negativ în cărţile mele mai vechi, e un bărbos nesuferit care locuieşte undeva la subsol, în arhivele minţii mele, e ficţiunea mea morbidă. Pe Freud cel real nu-l cunosc şi nu cred că l-aş recunoaşte dacă mi-ar fi dat să îl întâlnesc într-o dimensiune în care orice subiectivism e anulat. Cândva, scriitura mea se alinia unor traiectorii morale şi atunci operam cu ceea ce, grosso modo, numim personaje negative şi pozitive, dar a fost o fază, mi-a trecut. N-aş mai scrie aşa orice ar fi. Acum îmi constuiesc cărţile pe axa frumos-urât, adevărat-fals, fac tot ce pot ca să nu moralizez. Oricum există un bine şi un rău intrinseci, conţinute în experinţa frumosului sau a ororii, a plăcerii sau a durerii, a bucuriei sau a lehamitei, ceea ce încerc eu să elimin este primatul moralei de ordin social asupra simţului binelui şi răului pe care îl avem înăscut. Asta nu înseamnă că pledez pentru o atitudine detaşată sau neutră în faţa a orice sau pentru forme de expresie lipsite de tensiune. Fără conflict şi fără contrast nu se poate scrie, cred că nu se poate crea nimic dacă te situezi dincolo de orice antinomie. Poţi face meditaţie, asta da. Dar arta şi ficţiunea ţâşnesc din sânge, se nasc din pasiune, iar pasiunea presupune un eu versus o lume, un el versus ceilalţi, presupune forţă şi chiar violenţă. Intensitatea nu e ceva molcom. Iar pasiunea e capabilă de forme de cruzime. Cruzimea, în artă, e ceva bun, deşi morala socială o condamnă sui generis, fără discernământ. Asta ca să dau doar un exemplu. Cele mai importante lucruri care ne compun existenţa - dorinţa, visul, dragostea - nu au nici o acoperire morală, în termeni civici, dar ele sunt cele care dau sens. Pentru mine, ca şi pentru alter ego-ul meu din carte, Tristan, morala e făcută doar ca să ne facă să suportăm şi să convieţuim cu ceea ce ne displace şi ne răneşte, e gândită să ne ajute să îndurăm ceea ce destestăm. Ca să iubim n-avem nevoie de morală.

A.D.: Ca şi în alte proze de-ale tale, planul oniric joacă un rol important în Cutia Neagră.
I.B.: Visul în sine e un personaj în jurul căruia se ţes intrigi. Visul e un miracol, o sugera Marguerite Yourcenar în povestea lui Nathanael (Un Om Obscur); visul, mai ales cel lucid, e, de fapt, dovada palpabilă că iubim un om, pentru că îi dedicăm substanţa noastră interioară, clipele noastre intime, tot ce avem mai bun.
 
A.D.: Toată lumea o ştie pe Ilinca prozatoare. Mie una îmi place să spun că ea însăşi este epică. Dar ea scrie şi poezie, foarte frumoasă, pictează, face fotografie, piese de teatru şi, mai nou, dans contemporan. Cum le armonizezi pe toate şi cum reuşeşti să faci atâtea? Sunt una izbucnită din alta, trăiesc în acelaşi plan, în planuri paralele? Toate sunt subjugate epicului (râde)? Care e secretul?
I.B.: De pictat m-am apucat acum vreo 7 ani, când eram în criză de inspiraţie şi nu puteam să scriu. Poezie scriu de la 13 ani, de când m-am lăsat de pian. Oricum, prozele mele sunt o extensie a unui suflu liric care are prea multe energie ca să încapă într-un poem. Fotografie fac de câţiva ani. Am avut un prieten foarte bun, foarte bun, care a murit de epuizare la o vârstă la care alţii abia încep să trăiască din plin. Era un om prea generos, genul acela căruia îi vine peste mână să spună "nu" şi care se lasă exploatat, cu indulgenţă şi luciditate, din bonomie, fără să se simtă frustrat de faptul că e "folosit". Nu mă pot împăca în niciun fel cu moartea lui. Nu e vorba de o prăbuşire în depresie şi angoasă, ci de un persistent sentiment al absurdului şi de o uriaşă forţă a negaţiei care a erupt din mine. O bună parte din mine s-a mobilizat să ţină în viaţă imaginea şi amintirea acestui om. Era un fotograf genial, tânăr regizor de film. Nu mă pot dresa să mă împac cu nicio moarte, de niciun fel, nici măcar cu moartea unei vârste sau a unor dorinţe. Dar moartea acestui băiat, de care am fost atât de apropiată, îmi stă înfiptă ca o gheară în fiecare gest şi în fiecare gând dintre cele care au o anumită greutate. Mi-am propus să fac fotografiile pe care le-ar fi făcut el... O dată, dintr-o sută, cred că îmi iese. De dans m-am apucat ceva mai temeinic de trei ori în viaţă, prima oară în facultate când eram cumplit de îndrăgostită şi voiam să dansez pentru el, dar după ce ne-am despărţit m-am lăsat, a doua oară, pe la 22 de ani, după ce am văzut un film cu Barâşnikov dansând pe muzica lui Vâsotski, moment în care am reuşit să îmi rup ligamentele de la genunchiul drept, şi a treia oară, când am făcut 40 ani şi am intrat în panică la gândul că mă paşte bătrâneţea. Am norocul că o prietenă de-ale mele e coregrafă şi încă una dintre cele mai bune din România, Elena Zamfirescu se numeşte. M-a acceptat ca elevă la şcoala ei privată şi acum fac tot felul de experimente de teatru-dans. Iar spectacole fac, tot aşa, când nu-mi vine să scriu. Propriu-zis, diploma mea e de regizor de teatru. Ca să îţi răspund mai concret la întrebare: nu pot să suport să existe o artă căreia să îi fiu doar spectatoare, în afară de muzică, desigur, la care am renunţat definitiv la 13 ani...

A.D.: Există timp liber în viaţa Ilincăi Bernea?
I.B.: Există timp liber, timpi vii şi timpi morţi.

A.D.: Spune-mi despre un film care te-a marcat.
I.B.: She Is So Lovely e filmul meu fetiş, cu Robin Wright, Sean Penn şi John Travolta. Oricum, eu am şi o slăbiciune pentru Sean Penn, e hipersensibil şi emotiv are un fel foarte rafinat de a exterioriza stări-limită. Scenariul e o isterie întreagă... E povestea a doi junkies, doi prăpădiţi, care se iubesc în cel mai impetuos şi mai ingenuu mod cu putinţă, trecând peste orice. E cel mai apropiat film, din câte am văzut, de felul în care văd eu dragostea.

A.D.: Un film pe care l-ai fi făcut tu?
I.B.: Nu ştiu dacă pe ăsta l-aş fi făcut. Mai degrabă, la cum mă cunosc, aş fi făcut Mr. Nobody, care e o improvizaţie cinematografică pe o temă de fizică cuantică. Regizor e un flamand pe nume Van Dormael, un tip care face cinematografie deconstructivistă, după părerea mea. Eu sunt mai predispusă la experimente. Bine, nici filmul meu fetiş nu e lipsit de originalitate din punct de vedere al construcţiei, doar că e mai crazy în fond decât în formă în vreme ce Mr. Nobody e cât se poate de "apucat", în toate sensurile. E tot o poveste de dragoste, în fond, şi tot despre puterea reveriei.

A.D.: Hai să trecem acum la un soi de joc. Prea multă seriozitate alungă publicul. M-a fascinat mereu Bernard Pivot, cel care, după părerea mea, a creat un model greu de egalat în emisiune culturală, el avea 10 întrebări pe care le punea invitaţilor lui, oameni de cultură pe care îi invita în emisiuni, chestionarul acesta este foarte folosit azi, foarte trendy, aşa că sper că nu ai nimic împotrivă să răspunzi la el.
I.B.: Sigur.

A.D.: Care e cuvântul tău favorit?
I.B.: (râde) Nu pot să îl spun, e un nume.

A.D.: E nevoie ca cititorii să înţeleagă şi ei ceva, fii serioasă.
I.B.: Tocmai că sunt, chiar e cuvântul meu favorit.

A.D.: Hai să fie un substantiv comun.
I.B.: E în engleză... Dar îţi jur că mă încântă din punct de vedere senzorial. Ţii minte personajul feminin din A Fish Called Wanda pe care o excita cum sună limba rusă? Ei bine, eu păţesc la fel, dacă aud cuvântul years pronunţat de un englez pur-sânge.

A.D.: Spune-mi cuvântul care îţi place cel mai puţin.
I.B.: Muncă şi în particular expresia diviziunea muncii. O detest.

A.D.: Ce te stimulează cel mai mult în sens creativ, spiritual sau emoţional?
I.B.: Muzica.

A.D.: Ce te blochează creativ, spiritual sau emoţional?
I.B.: Predicile şi sfaturile necerute. Indivizii care au impresia că ştiu ei cum să traiască şi că deţin formula înţelepciunii.

A.D.: Care e înjurătura ta favorită?
I.B.: Dracul să-i pieptene!

A.D.: Ce sunet îţi place cel mai tare?
I.B.: Sunetul unei ape curgătoare.

A.D.: Ce sunet urăşti?
I.B.: Claxonul.

A.D.: Ce altă profesie ţi-ar plăcea să ai?
I.B.: Orice profesie artistică mă tentează când şi când. Dar, dacă ar trebui să aleg altceva, probabil că mi-ar conveni să fiu curtezană. Ştii că vorbea Jung despre nişte arhetipuri care reprezintă roluri pe care suntem dispuşi să ni le asumăm, vocaţional. Ei bine, eu sunt ori prototipul Jokerului, ori al Amantului. N-am vrut niciodată să salvez lumea, doar ceva pisici de pe stradă.

A.D.: Ce profesie nu ţi-ar plăcea să ai sub nici o formă?
I.B.: Contabil.

A.D.: Dacă ar exista rai, ce i-ai cere lui Dumnezeu la porţile lui?
I.B: Să mă mărit cu rockstarul meu, evident, şi să îl aud cum spune years în fiecare zi.