Muzica unei vieţi - Andrei Makine, editura Humanitas, 2002
Mă trezesc, am visat o muzică. Ultimul acord se stinge în mine în timp ce încerc să simt pulsul vieţilor înghesuite în lunga sala de aşteptare, în amestecul de somn şi oboseală.
Două dulapuri deschise, piramide de scaune, teancuri de cearceafuri. În spatele dulapurilor străluceşte un fascicul de lumină. Înaintez cu sentimentul că prind capătul unui vis şi intru în el. Un bărbat, pe care-l văd din profil, stă pe un scaun în faţa unui pian mare cu coardă. Lângă scaun, o valiză cu colţuri metalice, nichelate. Aş putea crede că e bătrânul care dormea pe paginile Pravdei. E îmbrăcat cu un palton asemănător, mai lung poate, poartă aceeaşi căciulă neagră. O lanternă, aşezată în stânga claviaturii, îi luminează mâinile. Degetele lui nu au nimic din degetele unui muzician. Falange groase şi aspre, deformate, pline de riduri arse de soare. Degetele se mişcă peste clape fără să apese, fac pauze, se însufleţesc, îşi accelerează goana tăcută, se pierd într-o fugă febrilă, aud zgomotul unghiilor atingând fildeşul clapelor. Deodată, în toiul acestui vacarm tăcut, o mână, pierzându-şi controlul, se abate pe clape, izbucneşte o jerbă de note. Văd că bărbatul, probabil amuzat de stângăcia lui, îşi întrerupe gamele mute şi începe să scoată mici chicoteli, un râs înfundat de bătrân mucalit. Îşi pune şi mâna la gură că să-şi potolească accesele de râs... Brusc, îmi dau seama că plânge.
Scaune rupte, trosnind de frigul tristeţii. Lacrimi pe obraji moi, picurând pe mâinile încordate aşezate pe pianul dezacordat. Adiere de departe, îndreptându-i şuviţele negre, ca pe nişte frunze foşnind de plăcere. Ochi care se închid clipocind din cauza focului care cicatrizează rănile de un roşu dur. Tăcerea spărgându-se în alte tăceri visate. Muzică existentă doar în amintirea pianului şi a mâinilor. Clape îngălbenite. Clape bătrâne.
"Înainte de război...'', "în anii treizeci...'' - aceste indicii ale trecutului îi scapă lăsându-mă să înţeleg că se plimbă într-un oraş care nu mai există. Până la urmă îşi dă seama şi el, tace. Probabil că momentul acesta de stinghereală îi sună în urechi la fel că astă-noapte, când l-am surprins la pian. Ca să schimb vorba, încep să mă plâng de timp, de legătura pe care o voi pierde la Moscova, din cauza întârzierii. Ne pregătim să mâncăm: ouă tari pe care le scot din rucsac, pâinea pe care, spune el, o are în valiză. Scoate un pachet, îl desface. O jumătate de pâine neagră. Însă ceea ce-mi atrage privirea e ambalajul - nişte foi vechi şi boţite, cu partituri. Îşi ridică ochii spre mine, apoi începe să netezească foile cu muchia bătucită a mâinii. Nu mai vorbeşte cu tonul unui călător sentimental, ca adineaori. Însă tot despre aceleaşi străduţe moscovite vorbeşte, şi despre un tânăr ("Pe atunci mă credeam cel mai fericit om din lume", spune el cu o amărăciune senină), un tânăr cu o cămaşă albă udată de o ploaie de mai, un tânăr care se opreşte în faţa unui afiş şi, cu inima strânsă de emoţie, îşi citeşte numele: Alexei Berg.
Cu două zile înainte de concert reveni la casa de cultură a uzinei, pentru o ultimă repetiţie. "Repetiţia generală'', cum le spusese părinţilor săi la prânz. Munci toată după-amiaza, repetă programul da capo al fine, apoi se opri, amintindu-şi sfatul maică-sii: de prea mult repetat, pierzi uneori acea vibraţie lăuntrică, acea prospeţime, acel crâmpei de miracol sau de prestidigitaţie de care arta nu se poate lipsi.
Şi deodată, înăbuşite de coridor, ezitante, câteva note. Apoi o întreagă frază sonoră. Apoi muzica.
Ieşi din odăiţa, înainta pe coridor, câţiva paşi, se opri. Îi era suficient ce vedea. Rochia aceea dintr-o catifea albastru închis, reflexul părului de culoare deschisă, mâna dreaptă pe care o vedea când luneca pe acute, mâna stângă, pe care o ghicea fără s-o vadă. Rămase nemişcat în semiîntunericul coridorului, sprijinit de perete, conştient că în clipa aceea universul atinsese perfecţiunea. Ninsoarea din spatele ferestrei, misterul marelui apartament necunoscut, muzică. Şi mai ales imperfecţiunea ei! Căci mâinile se loveau din când în când de un ghem de note greu de descâlcit, reveneau, îşi reluau elanul. Aceste ezitări, o simţea, erau necesare împlinirii ce tocmai înflorise. Nu mai era nimic de adăugat. Decât, poate, privirea pe care i-o aruncă bătrâna menajeră în timp ce traversa coridorul, o privire rapidă ce i se păru binevoitoare şi tristă. Nimic mai mult.
Nu avea sentimentul că ar cânta. Înainta prin noapte, respirându-i transparenţa delicată făcută din nenumărate faţete de gheaţă, de frunze, de vânt. Nu mai purta în el nici o durere. Nici teamă pentru ce avea să urmeze. Nici spaimă, nici păreri de rău. Noaptea prin care înainta, exprima şi suferinţă, şi teamă, şi iremediabila ruptură a trecutului, acum însă totul se prefăcuse în muzică şi exista numai prin frumuseţea ei.
Evocate într-un alt fel, acele întâlniri ratate ar fi putut fi o poveste frumoasă şi tragică. Erau însă povestite dezlânat, în zgomotele unui tren ce sosea într-o metropolă neagră şi îngheţată. Probabil tot aşa fuseseră trăite, cu năucitoarea simplitate a vieţilor zdrobite.
Mă scutur, încercând să mă smulg din conglomeratul de trupuri. Să-i smulg pe cei care mă înconjoară din devălmăşia masei. Pe bătrânul care abia a sosit şi care, fără a pretinde un loc în sala ticsită, aşterne un ziar pe pardoseala murdară de mucuri de ţigară şi zăpadă topită, se întinde, cu spatele la perete. Pe femeia cu şalul ce-i ascunde chipul şi vârstă, fiinţă fără identitate, înfofolită într-un palton grosolan. Adineaori, a vorbit prin somn: câteva vorbe rugătoare, venind probabil din anii de demult ai vieţii ei. "Singurul detaliu omenesc ce-mi va rămâne de la ea", îmi spun.
Mâini împreunate, anunţând o rugăciune mută. Vene albastre, ca nişte râuri cu viaţă, străbătând un cer tânăr. Sfială cu breton peste ochi plânşi. Tresăriri. Genunchi obosiţi de la prea multă rugă. Trup absorbit de lumină. Văzul furat de lacrimi. Zăpadă cu stele. Urme de paşi stinşi. Lumini în întuneric. Singurătate.
Rugăciune fără răspuns.
Rugăciune fără răspuns.
Şi, aproape la nivelul cizmelor, chipul unui bărbat care, pe jumătate alunecat de pe bancă, doarme cu capul pe spate, cu gura căscată, cu un braţ atârnând pe jos. "Un mort pe câmpul de lupta", îmi repet.
Efortul meu de a salva din acest tot anonim câteva siluete individuale slăbeşte. Totul se amestecă în întuneric, în luminiscenţa tulbure, de un galben soios, a becului de deasupra ieşirii, în neantul ce se întinde la nesfârşit în jurul acestui oraş îngropat sub viscol. "Un oraş din Urali", îmi spun, încercând să leg gara asta de un loc, de o direcţie. Dar asemenea valeitate geografică se dovedeşte derizorie. Un punct negru pierdut într-un ocean alb.
Ştiu că ora pe care a văzut-o nu înseamnă nimic. Nu ar fi fost mai mirat să constate că trecuse o noapte întreagă. O noapte sau două nopţi. Sau o lună. Sau un an întreg. Neant de zăpadă. Mai nebulos ca un nicăieri. O noapte fără sfârşit. O noapte azvârlită la periferia timpului.
Deodată, muzică aceea! Somnul se retrage ca un val în care un copil încearcă să prindă o scoică abia întrezărită, iar eu cele câteva note pe care tocmai le-am visat.
