Templul de aur - Yukio Mishima, editura Humanitas, 2013
Mă gândeam deseori la phoenixul auriu-roşcat care încununa acoperişul şi care de-atâta amar de vreme este expus vitregiilor naturii. Această misterioasă pasăre aurie nu cântă în zori şi nici nu bate din aripi - cu siguranţă c-a şi uitat că este pasăre. Totuşi, nu se poate spune că nu arată de parcă ar fi gata să zboare. Alte păsări zboară în văzduh, dar aceasta zboară etern în timp, pe aripile ei sclipitoare. Timpul îşi lasă amprenta pe aripi. Le atinge şi pluteşte înapoi. Că să zboare, pasărea phoenix rămâne nemişcată, cu privirea încruntată, cu aripile spre înălţimi, fâlfâindu-şi penele cozii, întinzându-şi vitejeşte maiestoasele-i picioare aurii.
...
La gândul că frumuseţea a pătruns în lumea aceasta străină mie, simţeam o oarecare stânjeneală şi iritare. Şi dacă există frumuseţe acolo, atunci existenţa mea era lipsită de frumuseţe.
Pentru mine, Templul de aur n-a fost niciodată o simplă idee. Munţii mă împiedicau să-l zăresc, dar dacă voiam cu adevărat să-l văd, n-aveam decât să mă duc la el, fiindcă el era mereu acolo. Frumuseţea era ceva palpabil, ceva ce puteai atinge cu propriile degete, ceva ce se putea reflecta în ochi. Ştiam şi aveam convingerea fermă că, printre toate lucrurile schimbătoare în lume, Templul de aur rămânea imuabil şi nevătămat.
Erau momente când mă gândeam la Templul de aur că la o opera de artă mică, delicată, pe care puteam s-o ţin în mâini; alteori îl consideram o catedrala monstruoasă, care se înalţă spre nesfârşitul cerului. Tânăr fiind, nu puteam considera frumuseţea un "ceva'' cumpătat. Pentru mine contau două exemple: ori mare, ori mic. Deci când vedeam floricele de vară udate de rouă, ce păreau să răspândească o lumina vagă, ele mi se păreau la fel de frumoase ca Templul de aur. La fel îmi aminteau de Templu şi norii întunecoşi încărcaţi de fulgere ce pluteau peste dealurile cu coamă aurie. Când vedeam un chip frumos, îmi trecea prin minte comparaţia: "frumos ca Templul de aur".
...
Templul, părţile lui componente şi de fapt întreaga clădire răsunau armonios, ca o melodie minunată. Dar ceea ce auzeam de data aceasta era linişte totală, tăcere desăvârşită. Templul de aur se înălţa în faţa mea că o înspăimântătoare pauză dintr-o piesă muzicală, ca o tăcere răsunătoare.
S-a rupt legătura dintre mine şi Templul de aur, mi-am zis. Ideea mea că Templul şi cu mine locuim în aceeaşi lume s-a destrămat. Mă voi întoarce la fosta mea stare, dar va fi şi mai fără ieşire decât până acum. O stare în care eu exist pe de o parte, iar frumuseţea, pe de altă parte. O stare care nu se va ameliora câtă vreme dăinuie în lume.[...] Se spunea că toate marile valori s-au prăbuşit; dar în sinea mea, dimpotrivă, s-a deşteptat eternitatea, a înviat şi-şi cerea drepturile.
...
Oare frumuseţea poate fi atât de lipsită de frumuseţe?
...
- În sfârşit am ajuns să trăiesc aproape de tine, Templu de aur! îmi şopteam în sinea mea şi am încetat, pentru câteva clipe, să mai mătur frunzele. N-am pretenţia s-o faci dintr-o dată, dar te rog, împrieteneşte-te cu mine şi dezvăluie-mi secretul. Simt că sunt la doi paşi de a-ţi pătrunde frumuseţea şi totuşi n-o pot vedea. Te rog, ajută-mă să văd adevăratul Templu de aur mai limpede decât îţi văd imaginea cu ochii minţii. În plus, dacă eşti într-adevăr atât de frumos, încât nimic pe lumea aceasta nu se poate compara cu tine, atunci spune-mi de ce eşti atât de frumos, de ce e necesar să fii frumos?
Număra frunzele adunate în grămăjoare. Le lua pe fiecare cu grijă. Le număra. Şi apoi le aşeza într-o altă grămăjoară. "Astea sunt ca stelele. Abia ce începi să numeri câteva, că şi apar altele." S-a oprit. A râs. "E ca şi cum ăsta pe care stau eu acum ar fi cerul." S-a oprit. "Mai bine nu mai număr. Că sunt prea multe. Şi mi-e teamă că mut poziţia stelelor. Că ele au o casă a lor, nu? Adică nu poţi să mişti o stea care e prinsă acolo bine şi s-o pui altundeva, nu?". S-a oprit. A râs. "Da' uite că am stele în mâini. Şi unele sunt bătrâne şi altele abia născute...". S-a oprit. A râs. "Păi, şi eu ce sunt, dacă ele sunt stelele? Sunt... cel care stă pe un alt cer şi are o scăriţă şi culege stelele că să le numere şi să le mute pe un alt cer. Gata. Acum v-aţi găsit o altă casă. Sunteţi mai aproape de mine. În mine."
...
Mi-a apărut în faţa ochilor Templul de aur - delicat, mohorât, plin de demnitate. O construcţie a cărei poleială se cojise pe ici-pe colo şi care arăta ca scheletul unui fost obiect luxos. Da, în faţa mea a apărut Templul de aur - clădirea aceea ciudată pe care când o credeai aproape se îndepărta, clădirea aceea care plutea clar într-un punct din spaţiul impenetrabil, apropiată celui care o privea şi totuşi atât de îndepărtată. Tocmai clădirea aceasta veni să se aşeze între mine şi viaţă la care ţineam.
...
Privindu-l în lumina primăverii, printre flori, mi-am dat seama că el nu suferea de sfiiciune, de vinovăţia secretă pe care o resimţeam eu. El era o umbră care-şi revendică drepturile, care se afirmă sau, mai simplu, era umbră însăşi. Soarele n-avea cum să pătrundă prin pielea aceea dură.[...]
Kashiwagi a fost cel care mi-a deschis ochii asupra cărării dosnice şi întunecate prin care puteam intra în viaţă. La prima vedere, aceasta mi s-a părut o cale ce mă ducea la pierzanie; şi totuşi era plină de stratageme neaşteptate, transformă laşitatea în curaj, se putea numi un soi de alchimie care preschimbă imoralitatea în starea iniţială de energie pură. Era şi această viaţă; o viaţă care avansa, cucerea, schimba, se pierdea. Nu se prea putea numi o viaţă tipică şi totuşi era înzestrată cu toate funcţiile vieţii. Admiţând că undeva, într-un loc invizibil, suntem confruntaţi cu premisa că fiecare formă de viaţă este lipsită de sens, atunci această viaţă pe care mi-a arătat-o Kashiwagi trebuie să dobândească treptat o valoare echivalentă cu cele mai obişnuite tipuri de viaţă.
...
Era o litografie scoasă de o agenţie de turism, care reprezenta Alpii japonezi. Pe culmile albe ale munţilor care se înălţau spre cerul albastru fuseseră tipărite cuvintele: "Va invităm într-o lume necunoscută!'' Kashiwagi ştersese mesajul cu pensula, cu cerneală roşie, şi mâzgălise alături nişte litere care păreau că dansează şi care îţi aduceau în minte mersul lui săltat: "Nu pot să sufăr necunoscutul".
Un Şostakovici în căşti albe, în care nu se aude nimic, însă tu ştii sigur că ăla e Şostakovici, că aşa arată pe ecran. Şi îţi imaginezi cum sună. Şi chiar sună. Pentru că nu ştii exact nota pe secundă, dar ştii că muzica aia e acolo, în căştile tale albe şi poate că eşti singurul din univers care poate să asculte Şostakovici aşa, pe neauzite. Şi îl auzi, sonor, intens, plâns, spart, reînviat, cu tăcerile lui. Şi ecranul nu mai arată nimic. Dar tu continui să asculţi Şostakovici. Pentru că ştii că nu s-a terminat. Pentru că auzi notele dincolo de căşti şi de auz. E un ecou din altă parte, nu din tine, nu de nicăieri, e un singur sunet care redă tot acest Şostakovici. Ca o pasăre care emită sunete. Numai că acum e doar singur sunet. Acum eşti singurul care ştie când se termină Şostakovici. Nimeni nu anunţă. Nimeni nu îţi spune. Nimeni nu priveşte. Dar tu ştii că e gata. Îţi dai căştile albe şi defecte jos şi le mulţumeşti pentru audiţie. Şi te gândeşti. Şi încerci să regăseşti liniştea. Dar o pierzi. Puţin.
Şi îl rogi pe Şostakovici să se întoarcă.
...Şi îl rogi pe Şostakovici să se întoarcă.
[...] a trăi şi a distruge înseamnă unul şi acelaşi lucru. O astfel de viaţă nu avea nimic natural în ea şi nimic din frumuseţea Templului de aur; era, de fapt, ceva mai mult decât o frământare. O astfel de existenţă mă atrăgea într-adevăr şi pe mine şi mă puteam recunoaşte în ea; dar era, oricum, îngrozitor să te gândeşti că trebuie mai întâi să-ţi însângerezi mâinile cu frânturi spinoase de viaţă.
...
Zău, erau flori întârziate şi mă întrebam dacă nu cumva se bâlbâiseră şi ele la deschidere.
...
Cum puteam să-mi întind mâinile spre trăirea clipei când eram atât de fermecat de frumuseţe? [...] Pentru că este absolut imposibil să prinzi cu o mână eternitatea şi cu cealaltă clipa. Presupunând că sensul acţiunilor care vizează viaţa este acela de a făgădui devotament unei anumite clipe şi efortul de a opri clipa pe loc, poate că Templul de aur ştia foarte bine lucrul acesta şi, de la o vreme, încetase să fie indiferent faţă de mine. Aveam impresia că Templul îşi atribuise forma unei singure clipe şi mă invadase aici, în parc, că să-mi dau şi eu seama cât era de goală, de lipsită de sens tânjirea mea după viaţă. În viaţă, o clipă care-şi însuşeşte forma eternităţii ne ameţeşte; dar Templul de aur ştia foarte bine că o astfel de clipă este nesemnificativă în comparaţie cu ceea ce se întâmplă când eternitatea îşi asumă forma unei clipe, cum făcuse el acum. În astfel de momente, eternitatea frumuseţii ne poate anihila viaţa şi otrăvi existenţa. Frumuseţea de moment pe care ne-o oferă viaţa este neputincioasă în faţă acestei otrăvi.
...
Pentru că în clipa aceea mă uităm fix la Templul de aur şi-mi luăm rămas-bun de la el. Templul de aur era şters în întunericul nopţii ploioase şi nici măcar conturul nu i se distingea clar. Stătea acolo, în beznă, ca şi când era o cristalizare a nopţii înseşi. Încordându-mi privirile, am reuşit să desluşesc Kukyocho, nivelul superior al Templului, unde întreaga clădire se îngustă, precum şi păduricea de stâlpi înguşti ce înconjurau nivelele Choondo şi Hosui-in. Dar diversele detalii ale Templului, care m-au impresionat atât de mult în trecut, s-au topit în întunericul monocrom.
Cum amintirile legate de frumuseţe se împrospătau tot mai mult, tocmai întunericul fu cel care-mi oferi fundalul potrivit visării. Întreagă mea concepţie despre frumuseţe se ascundea în această formă sobră, adunată la pământ. Datorită puterii amintirii, diversele detalii estetice începuseră să sclipească, unul câte unul, în întunericul înconjurător, sclipirea se întindea tot mai mult, până când întreg Templul răsări în faţa mea în însăşi lumina stranie a timpului, care nu e nici zi, nici noapte. [...] Eu nu ştiam însă dacă frumuseţea se identifica, pe de o parte, cu Templul de aur, sau pe de altă parte, se unea cu noaptea neantului ce înconjura Templul. Poate ambele. Şi fiecare parte separată, şi întreaga clădire, şi Templul de aur, şi noaptea ce învăluia Templul de aur. La gândul acesta, am simţit că misterul frumuseţii Templului de aur, care m-a chinuit atât de mult pe vremuri, era pe cale de a se desluşi.[...] Din frumuseţea unui singur detaliu se desprindea numai nelinişte, tulburare. El visa la perfecţiune, dar nu ştia ce înseamnă împlinirea şi era mereu prins în mrejele frumuseţii detaliului următor, frumuseţe necunoscută. Umbrirea frumuseţii unui detaliu se înlănţuia cu umbrirea următoare, astfel că diversele umbriri ale unei frumuseţi care nu există de fapt deveniseră ideea dominant a Templului de aur. Umbririle acestea reprezentau neantul. Neantul era însăşi structura frumuseţii. De aceea, din neîmplinirea diverselor detalii ale acestei frumuseţi se ivea automat o umbrire a neantului, iar clădirea aceasta atât de minunată, lucrată din lemn de cea mai bună calitate, tremura la gândul existenţei neantului ca un colier în bătaia vântului.
Dar n-a existat nici o clipă în care frumuseţea Templului de aur să pălească! Frumuseţea lui îşi găsea mereu ecou pe undeva. Exact că o persoană căreia îi ţiuie urechile, eu auzeam neîncetat sunetul frumuseţii Templului de aur oriunde mă aflam şi mă obişnuisem cu el. Dacă comparai această frumuseţe cu sunetul, Templul era ca un clopoţel de aur care sună încontinuu de cinci secole şi jumătate sau chiar ca o harpă mică. Ce se întâmplă însă dacă sunetul înceta?
Mă simţeam teribil de obosit. [...] Voiam să trăiesc.
