Despre percepţii şi alte întâmplări senzoriale

Recent m-am reîntâlnit cu o veche prietenă din Germania care locuieşte acum la Berlin. Nu ne văzuserăm de ani buni, după ce locuiserăm în acelaşi apartament indian timp de aproape un an. După câteva schimburi de amintiri şi impresii emoţionale, îmi împărtăşeşte tristeţea ei de a fi părăsită de prietenii apropiaţi care în ultima vreme se mutaseră ba la New York, ba la Sydney, ea fiind singura care urma să rămână în Berlin. Simţind durerea din glasul ei, ca şi cum s-ar fi plâns că rămâne într-o fundătură, nu m-am putut abţine să nu mă gândesc la mine şi la faptul că încă trăiesc în oraşul în care m-am născut şi care nu se compară nici pe departe cu Berlinul. Şi totuşi, mă simt mai bine ca niciodată în oraşul meu natal. Fac exact ce îmi place, cu oameni cu care îmi plac, într-un loc în care cred, chiar dacă nu sunt de acord cu multe din deciziile care nu ţin de mine ca orăşean. Dar nu insist aici pe exterior. Ci pe interior. Mă simt bine într-un spaţiu, îl fac plăcut şi în exterior. Mă simt bine la mine în cap, fac şi exteriorul să fie plăcut. Măcar la nivel de percepţie. All natural. Deci în Berlin sau la Timişoara, depinde de cum te simţi tu cu tine. Punct. Dar am mai discutat despre asta.

Şi totuşi... Tot recent am avut parte de o altă dimensiune a percepţiei. De data asta legată de eşec. Un eşec care într-un context realist nu ar fi fost considerat deloc un eşec ci o reală victorie. Şi totuşi, orgoliul... Se făcea deci că intrasem într-un concurs de căţărat, mai mult din întâmplare, cu aşteptări minime având în vedere anii de nesomn şi de lipsă a antrenamentului. Deci, fără nici un fel de aşteptări, încep să asigur. Buclă după buclă, traseu după traseu, lejer, fără stres. Mă bucuram de căţărat, cu prieteni mai vechi şi mai noi, într-o zi foarte caldă de toamnă. De vis. Şi totuşi, seara, la o vorbă, la o glumă, vine şi clasamentul. Eram pe locul trei la categoria la care participasem. Extraordinar şi neaşteptat. Deja simţindu-mă ciudat de bine legat de ceva ce nu anticipasem nici în visele mele cele mai frumoase, a doua zi simt o anumită presiune. Şi încep deci să mă dau pe trasee mai inaccesibile, să pierd timp şi să mă autosabotez psihic căzând din ultima buclă, ceea ce înseamnă nepunctarea traseului. Şi evident că seara văd clasamentul şi nu îmi pot nega un sentiment de vid la vederea locului patru, care deşi suna bine, nu era acel loc "pe podium". Şi iată cum o simplă percepţie avea să-mi schimbe total starea pentru următoarele zile. Eram cumva foarte fericită că putusem să caţăr cu un genunchi fragil şi după o lună de somn precar. Pe de altă parte, îmi era ciudă pe mine că nu mă organizasem mai bine şi nu mă căţărasem pe trasee pe care ştiam că le pot lega fără probleme. Regretam acest sentiment de competiţie şi îmi aminteam mereu vorbele organizatorului care în treacăt îmi aruncă o vorba Zen: "oricum e foarte bine, Manu". Adică după atâta pauză şi lipsă de antrenament eram nervoasă că nu făcusem trasee mult mai dificile decât legasem vreodată, chiar şi în "vremurile bune". Era clar că mai aveam un pic de cugetat şi maturizat. About being grateful for what you have...

Şi iată cum acum stau şi cuget un pic mai mult. Sunt de partea cui? A refugiaţilor, a consumatorilor de vegetale bio, a activiştilor ecologişti? Sunt de partea mea? Gândesc cu mintea sau filtrez totul printr-un profil de Facebook? Sunt încă o unealtă a societăţii de consum, chiar dacă nu mai umblu cu cardul la mine? Şi cât de mult pot sta deoparte de paranoia legată de poluare, E-uri, crize de personalitate, frustrări acumulate? Unu, doi, trei. Pauză. Inspir, expir. Care e următorul pas?