S-a nimerit să încep o nouă călătorie. Cumva, fără un plan anume, această explorare, mult mai apropiată de casă, pare să aibă un sens special, poate un pic şi mai în acord cu ceea ce cred că sunt cu adevărat. Şi acum, după atâţia ani de călătorii de tot felul, am ajuns să fiu siderată de frumuseţea naturii de la noi. La modul cel mai sincer (nu în sens naţionalist), redescoperirea munţilor şi a oamenilor de acasă devine tot mai mult o confirmare a intuiţiei de a mă fi întors. Făcând abstracţie de sisteme, logistică, politică, lipsa de educaţie ecologică, România mă surprinde. Plăcut, de data asta.
După un festival de yoga în Ungaria lângă lacul Balaton, ne tot gândeam la cum ar fi fost să fie organizat ceva de acel gen la noi în Apuseni sau oriunde la munte în România. Ar fi fost de zece ori mai intens, cugetam noi, dacă am fi avut cine să ne organizeze, că noi ne mişcăm mai greu. Adică, legat de adus lume în ţară, de turism şi de deschis porţile, ar fi foarte util să ne mobilizăm şi noi odată. Avem nişte munţi fenomenali, ca să nu mai zic de stânci.
Sex cu zei
Ideea turei, deci, era să ieşim la căţărat: Liberté, Fraternité, Caţără-té, vorba lui Paul, alimentându-mi puerila francofilie. Aşa că am pornit prin stâncile cu senzori din Retezat către terifiantele (ca grad de căţărat) Prăpăstii ale Zărneştilor, poposind la o superbă şi generoasă familie adeptă a şcolii democratice din Braşov şi punând tabăra de bază în curtea unei pensiuni de nemţi din utopicul sat Măgura. Bucegii de-o parte, Piatra Craiului de cealaltă şi Prăpăstiile Zărneştilor ieşind din norii de după ploaie, ca şi cum peisajul ar fi concurat pentru un post de cel mai estic sat din lume. Câte o casă pe un deal, câte un cal pierdut păscând leneş pe lângă un gard al vreunui vecin. Mă şi gândeam la un moment dat dacă oamenii din zonă sunt conştienţi de norocul pe care-l au respirând acel aer, chiar dacă e clar că nu cu aer se hrăneşte o comunitate. Noi, în schimb, păream să ne încărcăm cu o energie pranică, peste puterea de înţelegere a unui om umblat pe mai multe continente (prietenii mei încep să creadă că nu am ieşit niciodată din Timişoara la cât mă mir de fiecare colţ de ţară).
Acel loc, privindu-l de la înălţimea terasei săseşti, cu norii de după furtună dezvelind câte o coamă de deal sau câte o stâncă, părea întruchiparea tuturor fanteziilor mele legate de locul în care o comunitate de oameni ca noi, fascinaţi de energii, stânci şi natură, ar putea forma conceptul de neohuman. Oameni legaţi prin idei, natură şi iubire, care se pot întreţine şi care pot genera atât cât să supravieţuiască, în armonie perfectă cu natura. Back to the roots. Şi tot aşa, jamming cu gânduri la gura cortului prin care pătrundea miros de flori vişinii, îmi imaginam cum aş putea încropi o astfel de comunitate. Desenând stupuri formate din urme de degete de copii, începeam să simt acea vibraţie, acea speranţă în rasa umană, dincolo de orice bariere naţionale. Nu că în pensiune nu se auzea din două în două fraze: die Deutsche, die Deutsche. Cu atât mai bine. Eram relaxaţi. Turişti la noi în ţară. Stăpâni pe noi înşine, cu cerul înstelat deasupra noastră.
Bâlea Lac sau Highway to Hell
Şi rămânând în aceeaşi stare de plutire, pornim prin ploaie şi serpentine, peste dealuri şi zone de presiune scăzută, peste istorii zbuciumate şi iluzii naţionaliste, către alte zări. Ajungem şi la Bâlea Lac, simţind tot mai tare chinul muntelui. Făgăraşul era oripilat de colcăiala de la lac. Îi simţeam tensiunea şi îmi simţeam inima grea. Cu greu mi-am putut reţine o grimasă la vederea bâlciului de la Bâlea şi cu greu am putut ignora durerea muntelui care încă nu înţelegea de ce fusese necesară atâta dinamită pentru a sparge atâta stâncă şi pentru a profana o vale frumoasă. Aşa că fugim cu palpitaţii de cofeină şi stres energetic de locul profanat. Nu după ce schimbăm două vorbe cu un cuplu de francezi, singurii oameni care păreau să nu fi urcat pentru un check-in la Bâlea, dar la fel de confuzi ca şi noi, fără să ştie că Făgăraşul e mult mai mult de-atât. Şi plecăm gonind la vale, prin nişte peisaje demenţiale, pe care mi le aminteam din tura cu bicicleta de acum şapte ani când găsisem pe drum un pachet de ţigări plin, fix în momentul când mă decisesem să nu mai pun gura în viaţa mea pe tutun.
High on Gazoline
Şi intrăm şi în noapte şi ne luăm cu poveşti de drum lung, încă nedigerând şocul de la Bâlea, când ne dăm seama că suntem pierduţi undeva printre serpentine, într-un vârf de deal, undeva în Oltenia, fără strop de benzină, taman la miez de noapte. Cu ochii împăinjeniţi şi uitându-ne unii la alţii ca într-un film de groază, parcă aşteptându-ne să răsară de undeva o gorilă dintr-un negru de junglă groasă, ne dăm jos într-o staţie părăsită, lângă singura casă care părea să aibă un bec aprins. Acolo batem la uşă stingheri şi umiliţi, ca şi cum am fi mers la cerşit. Numai ce schimbasem câteva vorbe şi clişee legate de olteni. Că, na, aşa ne întreţinem noi, bănăţenii, cică, când n-avem altceva mai bun de făcut. Şi uite cum lecţia ne iese în cale. Femeia ne deschide, deşi prin fereastră se vedea că avea de îngrijit un bărbat cu perfuzii, şi ne îndrumă către fiu, care era şofer, şi care se şi afla jos la cârciumă. Mulţumim cu entuziasm şi dispărem teleportaţi spre cârciumă. Acolo, veselie mare şi oameni cu suflet, care încep să dea telefoane peste telefoane, pentru a face rost de patru litri de benzină pentru doi idioţi care uitaseră să alimenteze din Haţeg, uitând că au de trecut Carpaţii. Între timp, pe mega ecranul LCD, începe Air Force One. De oboseală, şi ca cineva care nu mai văzuse televizor de ceva vreme, mă las dusă de eternele problemele paranoide ale americanilor. Şi de Harrison Ford. Timp în care, la un gaz de Pepsi şi un fum de ţigară, apare fostul primar al comunei, cu chef de vorbă dar şi cu cei incredibili patru litri de benzină cu care aveam să ajungem în Herculane, Inch Allah! Luându-ne ochii din ecran şi ridicându-i către cer, mulţumim oamenilor Olteniei pentru omenie şi mai schimbând nişte planuri de business cu domnul city manager saxofonist, dispărem în noapte, binecuvântându-ne karma şi norocul.
Ajungem pe Valea Cernei epuizaţi, după o cloacă neobişnuit de silenţioasă, ca nişte nomazi fugăriţi de potop. Dacă îmi ziceai că sunt pe Vale şi nu în Bolivia, nu te-aş fi crezut. Şi acolo, sub clar de lună plină am înţeles din nou: călătoria abia începe. Aici şi acum, explorând grădinile Carpaţilor. Să fie într-un ceas bun. Safe travels şi viel Spaβ!
