Arhitectura ortodoxă în România secolului XX - o conferinţă în seria Poveşti din Bucureşti

După primul război mondial, din care România iese traumatizată, dar învingătoare şi cu alte trei teritorii majoritar româneşti alipite la vechiul regat, a construi biserici ortodoxe este un gest cu mult mai dramatic decât în Dobrogea, cu cât el se manifestă în medii etnice - neromâneşti şi ne-ortodoxe - şi în centrul unor ţesuturi urbane puţin pregătite să îl asimileze. Dacă diferenţa etnică în Dobrogea era oarecum compensată de predominanţa ortodoxiei ca religie a "ghiaurilor" - greci, bulgari, români, ruşi - în Transilvania etnicitatea şi religia dublau dificultatea - şi, pe cale de consecinţă, amplificau miza - readucerii ortodoxiei "înapoi" pe locurile unde istoria o nedreptăţise. Naţionalul capătă şi dimensiunea sacră, pentru că românitatea presupune, de acum înainte, ortodoxia. Biserica majorităţii populaţiei este deci privită ca biserică naţională şi, deci, ca motor al propagării ideii naţionale, menite să unifice şi să omogenizeze asperităţile statului naţional. Implantarea marilor catedrale ale românităţii ortodoxe în Transilvania a fost de aceea un gest de putere explicit. Practic, abia deceniile patru şi cinci sunt cele care încep să ridice şi din punct de vedere conceptual problema expresivităţii - obligatoriu "naţionale" - a arhitecturii sacre, mai cu seamă a celei de scară monumentală, a catedralelor, deşi ele fuseseră ridicate deja în diferite oraşe din regat, de felul Galaţilor (1912, arh. P. Antonescu).

În context trebuie spus că, devenită obsedantă către finele perioadei interbelice (şi reluată astăzi), ideea unei Catedrale a Neamului, chintesenţă a unei etnicităţi născute întru - iar nu convertite la - ortodoxie a irigat gândirea clerului încă de după obţinerea independenţei de stat şi a autocefaliei bisericii naţionale. Biserica a fost în secolul din urmă motorul ideii naţionale şi, de aceea, lăcaşurile sale de cult sunt tot atât de mult Case ale Domnului pe cât sunt şi monumente ale unei identităţi niciodată integral indentificate.

Surselor tradiţionale li se adaugă şi pelerinajul către surse bizantine "originare", care au şi avantajul de a oferi, nemediată, o scară urbană confortabilă. Sunt puse în paranteză astfel anamorfozele suferite în cele cinci secole de când provinciile locuite de români au rămas orfane de patronajul politic şi spiritual al Constantinopolelui.

Cei care (bri)colează biserici de scară urbană vor avea chiar îndrăzneala unui precursor - ţarul Petru I - care a adus cupola bursei amsterdameze spre a încununa înnoita biserică pravoslavnică, spre a rupe lanţul autocitărilor şi al preeminenţei vizuale a arhitecturii medievale provinciale; românii vor opta pentru cupola Pantheonului (sau a catedralei St.Paul's), pentru accente neoclasice sau eclectice. De asemenea, anii patruzeci aduc cu sine experimentele lui P.Antonescu, cel din "Biserici Nouã", care iese din convenţiile discursului autohtonist spre a experimenta în sensul unui demers pozitivist cu tehnici şi materiale noi (betonul armat) care îşi avansează propria logică formală.

În cazul proiectelor arhitecţilor Constantin Joja şi Nicolae Goga, cu retorici complet ne-bizantine, chiar detractorul lor Spiridon Cegăneanu nu putea să nu le remarce modernitatea frapantă, atunci când certa proiectul lui Joja ca fiind "o uzină al cărei proprietar maniac religios i-a decorat pereţii exteriori cu panourile decorative ale Mitropoliei din Bucureşti" (Arhitectura 3-4/1942, 38). Cei doi arhitecţi au o atitudine relaxată faţă de tradiţia bizantină: modifică planurile în sensul acuzării unui al doilea ax de simetrie perpendicular pe cel est-vest, obişnuit; modifică proporţiile reciproce ale elementelor elevaţiilor şi ale acestora în raport cu întregul (registre, număr şi înălţimi ale turlelor); aduc panouri de basoreliefuri şi altoreliefuri - de sorginte Art Deco şi care pot fi regăsite în arhitectura de prestanţă a vremii - pe faţadele proiectelor lor.

Cu aceste două proiecte se încheie devenirea întru modernitate a arhitecturii de cult ortodoxe din România pentru multe decenii. Nici în anii din urmă nu au mai apărut proiecte de radicalitatea conceptuală a celor din urmă. Ele, ca şi studiile lui Antonescu, veneau ca o încununare a multor decenii de interogare a problemei identităţii româneşti, problemă care dăduse deja în epocă şi câteva răspunsuri filosofice consistente. Spaţiul "sofianic" şi "mioritic" blagian era un răspuns, care va avea nevoie de decenii spre a permea şi domeniul artelor, unde ajunge mai cu seamă după moartea poetului şi filosofului. Conceptele sale, deşi citate şi invocate ca o alternativă elevată la discursul naţionalist grosier al anilor şaptezeci şi optzeci, nu vor putea deveni "operaţionale" în arhitectura perioadei comuniste; nici după 1989 nu există semne că o asemenea filosofie, evident inactuală deopotrivă în context local şi în cel al disciplinei căreia îi aparţine, ar mai putea întemeia o arhitectură identitară.
Marţi, 17 noiembrie 2015, la ora 11, la Caru' cu bere, strada Stavropoleus, nr 5, Bucureşti, Augustin Ioan va susţine conferinţa Arhitectura ortodoxă în România secolului XX, o conferinţă în seria Poveşti din Bucureşti.