A face edificiile publice transparente pare să reprezinte contribuţia arhitecturii moderne la procesul general de democratizare a societăţii. În acest sens, a face transparent mediul în care lucrează instituţiile pare să înceteze a fi apanajul metaforei, sintagma căpătând un sens din ce în ce mai propriu. Vizibilitatea publică (poate) pătrunde în clădire. Este un proces treptat: mai întâi mediat şi subiectiv, prin intermediul presei acceptate la dezbaterile parlamentare, apoi mediat, dar mai "obiectiv", prin televiziunile care transmit în direct asemenea dezbateri; în fine, prin accesul vizual nemijlocit, fie acceptând publicul direct în aulă, fie îngăduind o permanentă vizibilitate a aulei din exterior şi de deasupra.
Ce merită reţinut din această lecţie contemporană a sticlei transparente este că strămutarea sa de la casa personală complet transparentă la edificiul public complet transparent este o adecvare evidentă a mijloacelor la scop. De asemenea, aş remarca faptul că tratarea în sticlă a unor elemente tradiţionale ale arhitecturii monumentale, precum este cazul cupolei, încearcă să fie, de asemenea, un comentariu "democratic" în sine. Imagine a cerului şi a puterii transferate asupra privilegiaţilor din edificiul care-i găzduieşte, cupola devine deodată prezentă şi absentă, accesibilă şi chiar surmontabilă: ea nu mai este ultimul element al arhitecturii înainte de cer, ci o lentilă prin care, deasupra ei fiind, vezi ca într-o lentilă ceea ce se petrece înlăuntru. Cazul cel mai cunoscut îl reprezintă casele integral de sticlă, cea a lui Mies van der Rohe şi aceea personală a lui Philip Johnson. Într-un studiu prezentat la SAH Annual Meeting de la Houston, în primăvara lui 1999, Beatriz Colomina comenta în termeni psihanalitici angoasele stăpânei casei de sticlă proiectate de Mies van der Rohe, angoase toate depliate din obsesia de a fi fost privită şi, astfel, invadată în intimitatea gesturilor sale din spaţiul privat. Chiar şi Philip Johnson, autorul unei alte celebre case complet transparente, accepta într-un interviu dat la circa treizeci de ani de la facerea casei că, măcar atunci când faci dragoste trebuie să te simţi "wombish", aşadar apărat ca într-un pântec, lucru pe care casa lui de sticlă era, totuşi, departe de a-l realiza.
Or, a dematerializa vizual locuinţa este un gest total opus celui de a dematerializa edificiul public. Ideea centrală a spaţiului privat, aceea de a oferi ocrotire, este în primul rând localizată în ocrotirea de privirile celorlalţi; or, în acest sens, spune Kahn, "o clădire de sticlă neagă siguranţa interiorului golindu-l; acesta nu mai oferă nicio protecţie, niciun loc de scăpare, niciun spaţiu pentru reflecţie privată" (103).
Vidler avertizează asupra opusului sticlei transparente (oglinda), respectiv a negării ei (sticla opacă) (220). Continuând această idee (dar independent de studiul lui Vidler), Agrest face o critică amănunţită asupra acestor două tipuri de folosire a sticlei împotriva atributului ei "natural", transparenţa. Pe de o parte, în cazul ambelor clădiri, acea "penetrare socială a clădirii" (149), pe care transparenţa o prezintă ca pe o cucerire a sa, când este aplicată edificiului public cel puţin, dispare. Prin această dispariţie, crede Agrest, se reinstituie relaţia de opoziţie public (afară) / privat (înăuntru) pe care tocmai reuşisem să o disipăm prin transparenţă.
