Theatron. Pentru o brechtianizare a spectacolului social încorporat

Critica noţiunii de spectacol trebuie nuanţată, disociată. Pe urmele lui Henri Lefebvre, se impune să disociem spectacolul imanent al societăţii de spectacolele mediatic-industrializate "produse" şi induse. Oraşul se dă de la sine în spectacol, este spectacol, se constituie ca spectacol: importantă e menţinerea capacităţii de auto-spectacularizare (ca auto-constituire prin auto-reflexivitate) a societăţii, care să nu fie înlocuită şi simulată de spectacole industriale, dominante, coordonate, impuse: false imagini despre noi înşine, control poliţienesc al reflectării şi imaginării de sine a societăţii, al constituirii reflexive a socialului. Nu spectacolul (imaginea) în sine e criticabil(ă), ci doar cel (cea) controlat(ă), impus(ă), produse industrial, mecanic, ca semne-marfă.
 
În cadrul heterotopologiei urbane care a devenit, deja, un continuum omogen, sacrificîndu-şi alteritatea alterantă pe altarul menţinerii umanului în continuă neaşezare metarmofic semio-culturală, trebuie încurajată şi refăcută tocmai alteritatea, eterogenitatea, distanţa şi discontinuitatea: apariţia de cognotopii sau epistemotopii.
 
Altfel spus, în spaţiul cultural social, perfecta continuitate semiotică societate-cultură, trebuie re-operată tăietura, meta-ruptura insolitantă brechtiană. Singura capabilă să taie nodul gordian al marii ambiguităţi istorice, încă de la greci încoace, din sînul familiei semantice a lui theoria şi a lui theatron, prin care văzul evoluează parcă pe nesimţite de la cel fizic, comun, pînă la văzul intelectual şi cunoaşterea divină (theos), trecînd, tocmai, prin theatre înţelese ca nişte contra-(non-)panopticonuri.
 
Societate a spectacolului, theatrele care compun tot mai continuu-omogen societatea actuală trebuie să facă posibilă şi să permită, dacă nu să opereze ele însele, tocmai evoluţia (metamorfoza!) meta-teatrală de la distracţie la cunoaştere, de la văz la theoria. O cunoaştere, altfel spus, tocmai prin lanţul metamorfozelor în care suntem ţinuţi, şi care, ca lanţ al fiinţei, trebuie nu rupt, ci prelungit pînă la devenire.