Corp, casă, tradiţie: viaţa printre ruine şi comunitatea bîntuirii

Relaţia esenţială, fundamentală, de temelie, este aceea dintre casă şi corp, dintre construcţie şi corp: noi construim nu numai ca să ne protejăm corpurile, ci ca să le dublăm, şi ca să fim autorii propriilor noastre corpuri, ale propriilor noastre materialităţi ("suporturi materiale") de care depindem. Casa e corpul: la propriu.  
 
Fiecare fiinţă nouă, fiecare generaţie, individuală sau plurală, colectivă, vrea să îşi construiască propriul trup. Nu poate, urăşte, îi repugnă ontologic să trăiască în casele-construcţiile-trupurile unor dispăruţi, unor morţi. Şi atunci lasă să moară, lasă să dispară, lasă să se stingă aşa cum laşi să se stingă o lumînare: aşteptînd să se consume, să se termine, să se epuizeze pe sine, să se hrănească pînă la capăt pe sine din sine.
 
Iar aceasta e tocmai ruina. Ruina este un sistem izolat, autarhic: viaţa în stare pură, de-socializată, sau socializată "estetic", adică tocmai prin izolare. (O fenomenologie a ruinei.)
 
A lăsa să... este tocmai dublarea, repetarea "fenomenologică" care se maschează pe sine ca al doilea termen şi maschează ca dublet, triada, al treilea termen. Această dublare a lui "a lăsa să" (celebră schemă logică şi a liberalismului ca anti-etatism, împotriva intervenţiei transcendente a statului în imanenţa societăţii: laisser-faire) creează, de fapt, dublul, adică fantoma: spectralizează, "fantomalizează" (cum spunea J. Derrida) realitatea.
 
Realul istoric e spectral: producţie de spectre. Fiinţa istorică este spectrul de sine.
 
Spaţiul, prezentul unei epoci, al fiecărei epoci, prezentul ca atare nu există decît ca spectral, ca al treilea termen între extincţie şi apariţie, eventual ca renaştere.  
 
Din noi, din fiecare generaţie rămîn corpurile construite, care constituie însuşi spaţiul construit, materialitatea empirică a oricărei societăţi. Or, această materialitate, casa-corp, este nu numai bîntuită (dublu bîntuită: de către cei care au locuit-o, dar nu mai pot să o locuiască, dar şi de către cei care nu vor, pentru că nu este a lor, să o mai locuiască), ci bîntuie la rîndul ei spaţiul social. Iar această bîntuială, această bîntuire este ceea ce ne-am obişnuit să numim, tradiţional, moştenire, tradiţie, cultură.
 
"Moştenire", "tradiţie": materialităţi inutile, inutilizabile, pentru că nu le mai înţelegem rostul, care trebuie permanent refăcute, materialităţi care simţim noi că dublează realitatea. Încercarea de a construi o punte între viaţa individuală finită şi istorie. Dar istoria a tocmai această spectralitate.
 
Nu putem să nu ne construim corpuri. Casa e corpul pe care ni-l construim tocmai pentru a ni-l face propriu, al nostru, pentru a ne apropria corpul im-propriu, corpul care ne scapă, corpul ca inconştient colectiv, adică comun: corpul este celălalt la mine în casă, adică straniul freudian (Unheimlich), corpul dat, "natural", creează efecte de spectralitare şi bîntuire de care noi încercăm să fugim tot înainte ("fugă înainte"), construindu-ne corpuri care ne depăşesc şi care devin spectre publice, pe care urmaşii noştri nu pot decît să le abandoneze lăsîndu-le să se stingă "de la sine", să se consume "natural".
 
Corpurile construite pentru a îmblînzi, a "de-strania", a dez-înstrăina, a apropria corporalitatea sunt, literal, empiric-spiritual, trupurile noastre de slavă, "gloriile" noastre istorice ("deşarte", desigur), care devin însă realitate pentru alţii, care nu au ce face cu ele, pentru că nu poţi să locuieşte (în) nişte corpuri străine.
 
Tocmai logica (im-)proprietăţii corpului poate să explice aceste fenomene masive.
 
Casele, construcţiile, corpurile rămîn, şi temporal, şi spaţial, între, şi sunt întotdeauna, pentru toate generaţiile, moştenirea însăşi şi, mai mult, realitatea însăşi. Cu care niciodată nimeni nu ştie ce să facă. Cu care nu se poate face nimic. Sunt resturi, vestigii, literal rămăşiţe în sensul a ceea ce rămîne în plus şi pe dinafară. Adică realitatea însăşi, bîntuitoare-bîntuită.
 
Case, corpuri, realitate intermediară, care fac trecerea: între noi, atît simultan, ca spaţiu construit-moştenit, cît şi temporal, ca punţi de remanenţă între spaţii inexistente, impracticabile.
 
Corpuri mari, pustii, intermediare, care fac trecerea şi sunt realitatea, întotdeauna im-proprie.
 
Corpul, casă-mormînt (orfic) a sufletului, casa, corp al corpului.
 
Trăim printre ruine. Oricînd şi oriunde, dintotdeauna. Ele sunt realitatea. Locuim, imposibil, unii în casele (trupurile) altora. Oroarea cu care ne refulăm: promiscuitatea ontologică a istoriei, sau cum ajung întotdeauna cei vii spectrele unor spectre.
 
Locuiesc în casa ta, şi pentru că nu pot să locuiesc în casa ta, să fiu prins, expropriat, între corpul natural impropriu şi propriul cultural impropriu, sunt împins să îmi construiesc propria casă-corp, în care doar alţii, de fapt, vor locui imposibil.