Despre japoneze

- Deşi în general nu cred în vise, odată am avut o experienţă care mi-a dat de gândit...

Distinsul profesor universitar, un octogenar cu o privire blândă, serenă, mărunt de statură, dar încă vânjos, mi se adresase practic fără să mă cunoască, şi fără nici o altă introducere, doar fiindcă mă auzise vorbind despre Japonia. Îl cunoşteam din auzite, îi citisem ocazional unele articole, dar nu ne mai întâlnisem niciodată până atunci.

Revenisem de curând din Japonia, unde fusesem la o conferinţă internaţională. Sunt multe lucruri interesante de povestit despre Japonia, dar pe mine mă impresionaseră mai ales femeile. Le povesteam unor prieteni cum scunde fiind, cu picioare scurte şi adeseori uşor strâmbe, ca nişte paranteze, cu pieptul nu prea dezvoltat, cu o coafură banală, cu părul negru plat şi mai degrabă rar, la o primă vedere păreau complet neinteresante. Imediat însă sesizai că există ceva imponderabil care le face extrem de atractive. Toate transmiteau o intensă senzaţie de feminitate. Se mişcau cu o enormă delicateţe, mergând cu paşi mărunţi, fără nici un fel de zgomot. Te priveau cu nişte ochi mari şi limpezi. Se aplecau politicos de nenumărate ori când te salutau. Nu vorbeau decât puţin, dar limba japoneză, destul de sacadată de altfel, părea îmblânzită de tonul cald al vocii lor. Zâmbeau permanent. Îmbrăcămintea lor era fie ultramodernă - purtau mărcile cele mai la modă într-un fel aparte, acolo am văzut spre exemplu pentru prima dată tricouri cu mânecă scurtă purtate peste pulover, fie foarte tradiţională - kimono de mătase şi sandale de lemn (nu mă întrebaţi cum făceau să nu-şi murdărească ciorapii albi cu deget prin burniţa şi viscolul de afară). Acordau cea mai mare atenţie detaliilor - eşarfe, poşete, mănuşi. Erau de o delicateţe uluitoare chiar şi atunci când dormeau şezând pe scaun (sau stăteau cu ochii închişi, n-am ştiut niciodată sigur), spre exemplu în metrou, sau în pauzele conferinţei.

- Piteşti, la scurtă vreme de la preluarea puterii de către comunişti după cel de-al doilea război mondial. În jurul nostru, mizerie, promiscuitate, prostie, răutate. În celulă, un grup de buni prieteni - scriitori, ziarişti, avocaţi, preoţi greco-catolici, profesori, toţi arestaţi fără să ştim de ce. Printre noi era şi un inginer, pe care nu-l cunoşteam. Nu-l simpatizam, şi nici el pe mine. Nu ne vorbeam. Într-o noapte, am un vis cu o japoneză. Dimineaţă mă pregătesc să-l povestesc celorlalţi, când îi văd strânşi în jurul inginerului. Tocmai le povestea visul său despre japoneză. Închipuie-ţi, avusese şi el exact acelaşi vis ca mine...

Profesorul se opreşte din povestit, şi mă priveşte, răsuflând uşurat, ca şi cum ar fi scăpat de o greutate care-l apăsa.

- N-am mai spus asta nimănui până acum. Evident, cu atât mai puţin inginerului, care nici nu cred că m-ar fi crezut. Oricum, la scurt timp a fost mutat dintre noi, şi de atunci n-am mai auzit niciodată vorbindu-se de el.

Bucureşti, 2005 (revizuit 2015)