Imnuri pentru fiecare

Trecuseră deja mai mult de zece ani de când 1 Decembrie devenise zi naţională în locul zilei de 23 August. Împreună cu rude şi prieteni, ne strângem pentru o masă de prânz de 1 Decembrie.

Unul dintre noi spune:
- Ce-ar fi să cântăm imnul naţional înainte să ne aşezăm?

În acel moment ni s-a părut tuturor o idee bună. Nimeni nu se aştepta la cacofonia care a urmat.

Tata a dat tonul. Fără să fie foarte muzical, este însă foarte pasionat de ce face. Iar când cântă, o face cu un entuziasm molipsitor. Vocea lui puternică ne-a prins însă atunci pe toţi pe picior greşit:
- Trăiască regele / În pace şi onor / De ţară iubitor...!

Când şi-a dat seama că nimeni nu-l urmează, s-a oprit.
- Scuze, îl cântam la şcoală în fiecare dimineaţă înainte să începem orele, aşa că mi-a rămas întipărit în memorie.

Şi eu am început cu elan, dar pur şi simplu la inspiraţie, fără să mă gândesc bine la ce cânt:
- Republică, măreaţă vatră / Călită-n foc de bătălii / Înfloritor pâmînt al păcii... (am transcris aici versurile cu î din i, aşa cum se scria pe când eram eu la şcoală; chiar şi Romînia se scria pe atunci cu î din i).

Pe măsură ce avansam, îmi dădeam seama tot mai clar că greşesc, după zâmbetele de pe chipurile celorlalţi. Nu fiindcă bătăliile nu se potriveau nicicum cu pacea, ci pentru că acest cântec n-a fost niciodată imn (deşi ar fi putut fi, având în vedere că versurile lui conţineau practic tot ce era considerat esenţial pe atunci: republică, braţe tari muncitoreşti, partid). Pentru mine însă era unicul cântec pe care mi-l aminteam din scurta mea trecere prin corul clasei, înainte să fiu trimis la plimbare de profesoara de muzică, care şi-a dat repede seama că n-am să fiu niciodată în stare să cânt ceva ca lumea.

Am tăcut la rândul meu. A venit apoi rândul celorlalţi din jurul mesei, care au început la unison o formulă ce părea câştigătoare:
- Trei culori cunosc pe lume...

Da, mi-am zis, iată adevăratul imn.

La al doilea vers lucrurile s-au complicat, căci au cântat unii peste alţii fie "Ce le ţin ca sfânt odor", fie "Amintind de-un brav popor". Dar cel puţin acesta era imnul. Sau nu?

Cel mai tânăr dintre noi, de fapt tânără, pentru că era o fată, a intonat de una singură, în tăcerea admirativă a celorlalţi:
- Deşteaptă-te române din somnul cel de veci / În care te-adânciră barbarii de tirani...
- "Un răsunet", de Andrei Mureşanu, exclamă cineva!
- Nu, "Deşteaptă-te române", îl corectează tânăra.
- E acelaşi lucru, a fost rebotezat când a fost declarat imn, zice al treilea, făcând pace între primii doi.

Şi uite-aşa am trecut noi în revistă, de ziua naţională, e drept, fără să vrem neapărat, (aproape) toate imnurile, din care fiecare ştia câte puţin.

Gândindu-mă retrospectiv, în bâjbâiala noastră după imnul de stat cred că am scăpat totuşi câteva din perioada comunistă, când s-au schimbat cam des, dar poate că acelea nici nu merită menţionate, dacă tot nu şi-a amintit nimeni de ele.

Bucureşti, 2006 (revăzut 2015)