Când ai nevoie de google, google nu e cu tine

- Sunt oare prea naivă dacă îi cred pe bărbaţii care îmi spun vorbe minunate?

Cuvintele mi-au ieşit din gură deşi exprimau un gând pe care nu aş fi vrut să îl ştie nimeni, dar eram prea obosită să mă controlez. Da, asta l-am întrebat, dar încet, să nu îl deranjez prea tare pe cel despre care aseară eram sigură că va fi bărbatul vieţii mele, că în viitorii trei ani vom avea împreună doi copii, o vilă la mare şi una la munte, plus superbul apartament în care mă aflam în această dimineaţă. Nu e greu să crezi asta chiar înainte să petreci o noapte cu un bărbat dacă ai schimbat deja zeci de mesaje pe facebook. Poate ziceţi că din naivitate acceptasem ca după cele două ore petrecute la restaurantul de pe malul lacului, să ne plimbăm 30 de minute prin întuneric pe acelaşi mal de pe care se vedea perfect luna plină. Putea să mă strângă de gât, de fapt nici nu ştiam cine e, era doar nişte cuvinte şi poze online.

Dar nu, la fiecare cinci minute din cele 30, Antonio - aşa mă gândeam că o să-l alint când vom fi logodiţi - mă săruta divin. Deci, după cum aţi şi socotit cred, au fost şase săruturi fabuloase. După al cincilea eram sigură că vom avea o fată şi un băiat, ea talentată la dans, el la chitară.

Acum, în dimineaţa nopţii petrecute împreună, atmosfera părea să fie mai rece, nu numai de la aerul condiţionat ce se revărsa furios şi arctic în sufragerie, dar şi pentru că mângâierile lui încetaseră brusc. Poate păru-mi nu mai strălucea ca grâul copt, buzele-mi erau uscate? Prea frumosul şi mult vigurosul Anton, mă privea tăcut, vag şi obosit. Oare mă vedea? Mă auzise? Într-un târziu a deschis gura cărnoasă şi a zis lung:
- Problema e că eu sunt un solipsist.
Şi ochii i-au devenit şi mai trişti decât în seara precedentă când îmi spusesem că e doar melancolia whisky-ului pe care îl băuse pahar după pahar.

Tăcerea a fost şi mai lungă. Nu îmi aminteam să mai fi auzit cuvântul, iar el sigur vedea asta. Prea frumosul Tony vedea cum, încercând să înţeleagă cuvântul, neuronii se stingeau în creierul meu.

Solipsist.

O fi avut legătură cu serviciul lui, cu religia, cu vreun hobby? Cu nişte perversiuni sexuale? Problema e că în zilele noastre nici nu ştii care sunt perversiuni şi care nu, depinde numai de vârsta celor care le clasifică - dacă au peste 60 de ani sunt în stare să zică că eşti pervers dacă te săruţi pe stradă, ce să mai vorbim de alte chestii. E ca la alimente, unele îngraşă, altele slăbesc, dar poate fi şi invers, depinde de revista pe care o citeşti, de un nutriţionist sau de altul, nu de ce mănânci.

Ce să-i răspund? Trebuia să ies din încurcătură cât mai repede. Chiar dacă eram naivă, cuvântul pe care îl spusese nu suna minunat deloc şi nu cred că vroia să mă zăpăcească şi cucerească cu un cuvânt. Fusesem deja. Solipsist nu părea să aibă vreo legătură cu ochii mei albaştri ca marea şi cu gura roşie ca zmeura pe care aseară, la bar, le admirase cu înfocare.

M-am scuzat şi m-am dus până la baie cu geanta mea de piele albastră cu tot. Am scos repede telefonul să văd ce înseamnă cuvântul ăla ciudat. Dar telefonul era descărcat, mort, aşa cum era şi partea creierului meu care se ocupa cu înţelesul cuvintelor.

Ascultaţi-mă pe mine, când ai nevoie cel mai mult de google, google nu e cu tine.
Asta o învăţasem la examenul de bacalaureat când nu ne-a lăsat cu telefoanele în sala de examen. A fost un dezastru de nota patru.

M-am privit în oglinda strălucitoare - părul era tot ca grâul, buzele ca zmeura, ochii precum marea. Ce era în mintea lui de solipsist, dacă acum, dimineaţa, nu mai vedea cât de frumoasă sunt?

M-am spălat pe mâini, mi-am şters machiajul răvăşit de la ochi, apoi m-am uitat în dulăpior să văd ce medicamente ia, pentru că după asta înveţi multe despre gazdă. Nimic! doar aspirină tamponată. Aspirină tamponată! Tamponat era creierul meu că nu puteam să aflu de ce boală suferea frumosul meu Antoine, de zicea că e solipsist. Tonino, sunase chiar mai bine pe la miezul nopţii.

Am revenit în sufragerie şi abia atunci am văzut rafturile de cărţi! Cărţi, multe cărţi, un perete plin de cărţi. Cum mi-or fi scăpat până acum? Azi noapte nu aveam cum să le văd, nu era decât o lumină de veghe şi ne grăbisem spre dormitor, iar în dimineaţa asta, pur şi simplu până acum nu văzusem cărţile. E drept că erau pe peretele din spatele canapelei. Ce înseamnă oboseala...

Acum totul îmi era clar: tipul era un intelectual!

De ăştia cel mai bine e să fugi! Cât mai repede şi mai departe, că nu ai nici un folos dacă stai pe lângă ei. Timp pierdut şi vise spulberate, vorbe goale şi mângâieri deşarte. Intelectual, nimicnicie e numele tău. Intelectualii, bărbaţii mai ales, sunt mai periculoşi decât traficanţii de heroina, credeţi-mă că ştiu ce spun!

Vorbe frumoase, de neînţeles pentru o femeie normală, mâini alunecoase, promisiuni deşarte, asta oferă tipii ăştia. În scurta mea viaţă credeam că învăţasem să îi evit şi uite că de data asta mă păcălisem, pesemne pentru că aseară tipul nu părea să fie genul intelectual, ba din contră. Vorbise el frumos, dar cu cuvinte normale, şi în plus îl simţisem puternic şi priceput în ale trupului, că asta o simt şi când mă uit la un profil de pe facebook, pozele spun multe, mult mai multe decât o mie de cuvinte. Intelectualii sunt mai interesaţi de cărţi decât de buletinul meteorologic, ce să mai vorbim de trupul femeii. Ei cică vor spiritul, nu trupul. Citesc şi pe ploaie şi pe vânt, iar la cutremur fug din casă cu o carte în mână, nu cu portofelul!

Vă întrebaţi de unde ştiu astea? Păi la 25 de ani am şi eu oarece experienţă, chiar destulă am. Plus că Angela, soră-mea mai mare, care e inginer chimist, e măritată cu un filosof. Mereu mi se plânge la telefon, că de întâlnit nu are timp săraca: "Eu fac mâncare, felul unu, felul doi, plus desert, spăl rufele, dau cu aspiratorul, fac cumpărăturile, mă duc la serviciu, plătesc ratele la casă şi la maşină. Iar el, "Seneca", citeşte mai toată ziua, seara discută cu prietenii chestiuni metafizice, şi o dată pe an scrie un articol la o revistă de filozofie care nu-l plăteşte nici un leu, cică nu au fonduri! Uite unde m-a adus iubirea, el gânditor neobosit şi veşnic, eu sclava iubirii pierdute!"
A zis ea alt cuvânt în loc de "pierdute" da' mai bine nu mi-l amintesc că risc să învăţ să vorbesc prea decoltat şi nu e bine în zilele noastre, trebuie să ştii să păstrezi aparenţele.
Oricum şi bărbatul ei, chiar filosof cum e, tot o să îmbătrânească, degeaba zice el că a găsit secretul fericirii - bătrân şi fericit? - aşa ceva nu există. Am o bănuială, că şi el, filosoful, la o anumită vârstă, o să aibă nevoie de ploscă. Cine o să i-o ţină? Colegii lui, filozofii? Nu prea cred, tot soră-mea o va face şi pe asta.

Mă păcălisem, rafinamentul lui Nino nu era făcut cu bani, ci din cărţi. Şi totuşi de unde avea apartamentul ăsta mare şi frumos în zona de lux a oraşului? Cu vedere la Central Parc! Auzisem şi păsărele când m-am sculat. Apartamentul era sigur moştenire de la părinţi, mai întotdeauna intelectualii trăiesc din ce le dau părinţii, ei, copiii, au timp de gândit şi citit, nu de afaceri şi muncit. E rău de ăia care au părinţi săraci, nu au ce moşteni sau primi, viaţa lor e pecetluită, vor fi şi ei săraci pe veci, adică intelectuali. Iar Antonius, precum împăratul, nu avea slujbă, mi-a spus aseară printre picături de whisky.

Aşa că, ascultaţi-mă, femei! Evitaţi-i. Ignoraţi categoria asta, intelectuali, de nu, veţi avea numai şi numai probleme. Probleme de tot felul, financiare, trupeşti, şi mai ales ale minţii. Mintea voastră va fi supusă la discursuri interminabile despre minunăţia spiritului şi infinitul materiei. Despre bani vor evita întotdeauna să vorbească. Ei trăiesc din ce citesc, mănâncă cuvinte, deşi din când în când, nu au ce face, mai deschid şi frigiderul. Umblă după mâncare ca o pisică, lent, neauzit şi nevăzut. Eventual, de vă luaţi cu unul, în timp ce el va medita la cât de sus se poate înălţa spiritul, va trebui să munciţi pentru amândoi. Foarte sus se înalţă spiritul lor, dar voi rămâneţi pe pământ.

Bărbaţilor nu le dau sfaturi, ei zic că ştiu totul mai bine decât noi, femeile. Orice le-ai zice, ei sunt experţi, nu te ascultă. Foarte bine, să ştie ei totul, nu e nici o pagubă, lasă-i să se însoare cu o intelectuală. Abia atunci când ea va citi sau scrie de dimineaţă până la miezul nopţii, iar ei vor munci pentru toată familia, vor înţelege ce e viaţa.

Eu prefer să plec mai departe, să găsesc pe cineva care face, nu tace. Să rămână el solipsist, sau cum a spus, nu mai are rost să caut ce înseamnă, îmi iau geanta albastră şi plec la metrou, nici nu vreau să mă ducă cu maşina. De o fi având maşină, că aseară am venit de la restaurant cu taxiul. Oricum, chiar de ar avea, nu cred că s-ar obosi să mă conducă, un solipsist sigur nu are bani, da' să mai fie şi politicos.
- Văd că nu ai înţeles ce vreau să spun, să îţi explic ce e solipsismul.

Am stat şi l-am ascultat, nu că m-ar fi interesat, sau că aş fi înţeles ceva din ce zicea, dar eram curioasă cât de mult o să vorbească. Cu cât vorbesc mai mult, cu atât sunt mai intelectuali, asta o ştiu sigur, la discursuri sunt buni, la analiza vieţii altora şi mai buni. Pe ei preferă să se omită, pesemne sunt prea multe lucruri despre care nu vor să ştie şi alţii.

Au fost cinci minute de explicaţii în care am auzit cuvinte ca: intruziune, epistemologie (sau cam aşa ceva, e greu de reţinut un cuvânt ca ăsta), metafizic, empatie, dualism şi altele fără nici un sens pentru mintea mea, mai ales la ora aia matinală.

N-am mai răbdat, m-am ridicat în picioare, m-am întins ca o tigresă nedormită ce eram, şi i-am zis:
- Bine, Iubi, e foarte interesant ce spui, foarte interesant, da' acum mă grăbesc, am nişte treburi de rezolvat. A fost o întâlnire plăcută pentru mine, sper că şi pentru tine. Te sărut şi să fim sănătoşi, că restul se rezolvă de la sine, chiar şi solipsismul tău! Pa!

Mi-am pus geanta albastră pe umăr şi până să se ridice solipsistul de pe canapea, eu eram deja în lift. Aşa sunt ei intelectualii, mai lenţi.