Întrebare despre / dinspre purgatoriul istoriei (literaturii române)

Fragmente din "«Urîta aşteptare». Un poet în purgatoriu", cuvânt-înainte la audiobook-ul Ion Caraion, Oamenii. Poeme rostite la Radio (1966-1974), postfaţă de George Neagoe, Bucureşti, Editura Casa Radio, seria "Colecţionarul de voci", 2015.
 
Mai poate fi salvat, mai poate fi recuperat Ion Caraion? Dar nu exagerează, oare, conştiinţa istori-critică românească atunci cînd pare a-şi permite să risipească, adică să uite, să neglijeze un poet abundent, insistent, neaşezat, un poet "continuu" ca Ion Caraion (cel care, printr-o sintagmă critică rămasă celebră, îl considera pe Bacovia un poet al "sfîrşitului continuu")?
 
Dar de ce există şi persistă, încă, senzaţia că Ion Caraion s-ar afla într-o situaţie "destinală" delicată, instabilă, deja irecuperabilă sau măcar nefrecventabilă, într-un limb al istoriei? Nu se aseamănă el oare nouă, tuturor, celor de aici, din Estul veşnic intermediar marilor puteri cardinale, care ne-am obişnuit să ne oferim vieţile ca pe seama şi în spaţiul, în "intervalul" lor, să se facă şi desfacă istorie? Nu cumva tocmai istoria, sau ceea ce am putea, mai potrivit, dar şi mai barbar, să numim "dez-istorie", ne-a făcut, ne face, aici, structuralemente poeţi, veşnici neaşezaţi şi nomazi în timp, locuitori în ruptura metaforei, nomazi sedentari dislocaţi, care se cramponează fantasmatic (şi caraghios) de un sol care dansează sub picioare, deplasîndu-se cînd spre dreapta, cînd spre stînga, cînd spre Răsărit, cînd spre Apus? Nu este oare acesta tărîmul (generalizabil la situaţia întregii Europe, a întregului Occident) în care fluviile definitorii, structurante, precum Istrul lui Hölderlin, curg pe dos, invers?
 
Încerc, şi aş putea, ba poate chiar ar trebui să continui, să scriu nu atît un text despre Ion Caraion, ci să produc un fel de simptom discursiv care să-l exprime tacit, să ne facă să-i înţelegem situaţia, servindu-ne drept o cît mai bună introducere la situaţia geo-poetică a poeziei, ca destin scris, a lui Ion Caraion. Care este - repet, insist - însăşi situaţia noastră aici, dar cu care Caraion pare a-şi fi asumat superbia de a încerca să se bată.
 
Dacă citeşti capitolele, deloc expediate, pe care ultimele două istorii ale literaturii române, cea a lui Nicolae Manolescu (Istoria critică a literaturii române) şi, mai ales, cea a lui Marian Popa (Istoria literaturii române de azi pe mîine: prima în ordine cronologică postrevoluţionară), i le dedică lui Ion Caraion, situaţia aceasta de tragică neaşezare şi, mai ales, de "om potrivit la locul nepotrivit" pe care o prezintă biografia asumată scriptic a lui Ion Caraion, pare a fi de nelepădat, amîndoi criticii zbătîndu-se să dea de cap adevăratei serii de chiasme istorico-existenţiale care pare a fi fost viaţa literară, de poet, viaţa scrisă a lui Ion Caraion. Balans între dreapta şi stînga, între legionari şi comunişti, între închisoare politică (11 ani în mai multe reprize!), între ţară şi exil etc., dar mai ales, repet, nepotrivire temporală cronică şi non-profit de pe urma suferinţelor, ne-încasare a meritelor. Ceea ce se cheamă un perdant!
 
Dar, repet, nu tocmai din această torsiune destinală se va fi născut, la Ion Caraion, poezia, scrisul, nevoia continuă de a depăna, de a rezolva, de a profita la nesfîrşit de o aceeaşi ne-potrivire sau, mai potrivit spus, in-potrivire cu timpul, cu istoria, nu este oare poetul cel care trebuie să exprime, adică să rezolve expresiv tocmai situaţia de deposedare, de in-locuire a seminţiilor şi a locurilor? Ba da.
[...]