Pentru o civilizare antropologică a discursului public românesc

Mi-am petrecut sfîrşitul anului 2015 sub semnul, s-o spun din capul locului, sanitar (nu salvator), benefic, umanist şi umanizator - civilizator, ce mai! -, care tocmai de aceea trebuie enunţat cît mai răspicat, a ceea ce profesorul-publicist Vintilă Mihăilescu numeşte tot mai apăsat, cu tot mai mult curaj şi mai multă convingere programatică, "antropologie publică". Acţiune care începe să dea roade fie şi doar pentru că se înmulţeşte şi se ramifică: alături de cea mai recentă carte a profesorului, atent construita culegere Apologia pîrleazului (Polirom), în acelaşi interval au apărut şi au fost lansate cărţile-doctorat Ultimii oameni. Etnografia unei peluze (Tritonic), de Dinu Guţu, şi Tradiţii la superofertă. Între socoteala din agenţie şi cea de la raft (Cartier), de Florin Dumitrescu.

Fie şi doar publicarea acestor lucrări, a acestor cercetări este un semn bun, de lăudat şi de încurajat. Şi asta deoarece ravagiile scientometriei (pe care, aşa cum se întîmplă întotdeauna, abia excesele zelatorilor o fac să devină cu adevărat un dezastru), combinate cu birocraţia UE cunoscută sub denumirea de comando "Bologna", fac ca tot mai puţine cercetări de înalt învăţămînt public să fie publicate, marea majoritate rămînînd în cerc închis şi pentru a produce cariere pe puncte şi dezvoltare pe granturi. Nimic însă, repet, public: cercetarea trebuie să rămînă confidenţială, inaccesibilă, ca şi privată, generînd o "expertiză" întoarsă, de multe ori, împotriva intereselor publice. Învăţămîntul şi cercetarea mondiale devin tot mai mult o mare bulă epistemică speculativă, care, deşi se hrănesc din lumea-obiect-marfă (obiectivarea "ştiinţifică" a realităţii merge în mînă cu comodificarea ei: e totuna), nu numai că nu dau înapoi rodul cercetării, ci mai şi cresc narcisic, "cavernos" (în peştera tehnicilor), devenind un joc video de transformat virtual realitatea. Învăţămîntul şi cercetarea nu devin doar private. Chiar şi atunci cînd sînt publice, ele se închid şi devin oculte, intestine.

Or, publicarea de cercetări academice de antropologie are (cel puţin) dublul merit de a face publică o cercetare, care, în plus, ţine de o meta-disciplină (cu funcţie epistemologică) care, avînd atîtea păcate colonialist-occidentalo-centriste de plătit, o conştiinţă disciplinară, normatoare, atît de încărcată, se străduieşte să se poarte cît mai "corect", adică să devină tot mai emancipatoare, o adevărată matrice a cunoaşterii şi pentru acţiune de tip, să zicem, decolonial.

În condiţiile discursului public şi mediatic românesc iremediabil teologal, mistico-mistagogic, pur neocon, amestec reflex, nereflectat, stereotip, autoritar-bagatelizator, de cinism economic şi de fatalism religios (religiozitate a raţiunii şi a ordinii economice "date": nu doar naturalizare, ci, deja, "transcendentizare", "beatificare" a inegalităţii), discursul şi atitudinea de tip antropologic sînt, cum spuneam fără nici cea mai mică intenţie de exagerare, pur şi simplu civilizatoare.

Aşa cum nu întîmplător, cu ocazia lansării cărţii profesorului Vintilă Mihăilescu, insista Bogdan Iancu, termenul-cheie e "antropologizare": antropologizare a discursului public, antropologizare - adică umanizare, de-bestializare (Sloterdijk), civilizare - a discursului mediatic.

Jurnaliştii ar trebui să facă studii de antropologie culturală, nu de teologie (care a devenit "naturală"). "Nu am fost niciodată moderni", iar Luminile abia urmează să vină, dar ca să vină trebuie să fie aduse, răsăritul lor trebuie forţat.