Nu trebuie să ne mire această moştenire. Toată lumea era deopotrivă, fie bogaţi, fie săraci

"Crăciunul! Ce impresionantă altoire transformatoare a păgînismului! Ce mare cucerire a sufletului în întindere, în profunzime şi în durată! Saturnalia devenite Natalis Christi! Poporul sau popoarele, lumea ce nu a rupt complet şi definitiv cu tradiţia-i seculară, dacă nu milenară, nu o pot cuceri, stăpîni, apropia şi conduce sufleteşte prin dispoziţii şi ordine de administraţii birocratice - fie ele chiar sufocante în tiranica lor barbarie -, ci prin convingeri adînci, ilustrate de fapte de bună credinţă şi ţîşnite din reale identificări în tot şi toate ale sufletului celui ce conduce cu sufletul celor ce sînt conduşi. În această privinţă, Crăciunul e, poate, cea mai caracteristică sărbătoare în care se oglindeşte altoiul creştinismului într-un trunchi al păgînismului [...]. În acest altoi, cea mai mare parte a fondului păgîn a rezistat. Mai mult: deseori, chiar forma lui nu a suferit din partea creştinismului decît simple coloraturi. [...]

Folclorul Crăciunului e foarte bogat mai cu seamă la daco-romani. De această sărbătoare se leagă şi o variată serie de manifestări etnografice. [...] În legătură cu naşterea lui Isus, e cunoscută următoarea legendă, care circulă şi în versuri, şi pe care aici o rezumăm: Frumoasa fată Maria e complet izolată într-un turn. Tatăl ei, aflînd că e însărcinată, o alungă din casă. Caii trăsurii se opresc la casa unui om numit Crăciun, care, în seara aceea, avea oaspeţi la masă. Aci, Maria naşte în iesle, ajutată fiind de soţia lui Crăciun. Crăciun taie mîinile soţiei sale, pentru că aceasta, fără să se spele, servi pe oaspeţi cu mîinile pline de sîngele provenit de la naşterea lui Isus. Dar Fecioara Maria a binecuvîntat-o, punîndu-i la loc mîini de aur." (Tache Papahagi, Radio România, decembrie 1947.)
 
"Cea mai mare dintre sărbătorile din timpul iernii şi care are o covîrşitoare înrîurire asupra tuturor celorlalte, este Crăciunul, sărbătoarea belşugului şi în care întreaga creştinătate sărbătoreşte Naşterea Mîntuitorului, a Mesiei, prezisă cu multe veacuri înainte de profeţi [...]. Felul de petrecere precum şi obiceiurile ce se ţin de sărbătorile Crăciunului, înţelegîndu-se prin ele toate cele 12 zile de la Crăciun pînă la Bobotează, sînt în mare parte moştenire de la strămoşii noştri romani, care, păgîni fiind, prăznuiau tot cam în aceste zile o sărbătoare numită Saturnalia, dată în cinstea zeului Saturn şi care era menită să proslăvească timpurile de fericire de altădată, cînd dreptatea şi egalitatea conduceau lumea şi cînd cea mai largă abundenţă se revărsa asupra tuturora. Lumea în aceste zile o ducea într-o petrecere de dimineaţa pînă seara, cîntece şi strigăte de bucurie se auzeau din toate casele, străzile erau pline de lume care chiuia şi juca. Saturnaliile erau sărbătoarea prieteniei şi a împăcăciunii dintre oameni. Toată lumea era deopotrivă, fie bogaţi, fie săraci. Robii, sau, cum li se mai zicea pe atunci, sclavii, la această sărbătoare păgînească nu numai că şedeau la masă cu stăpînii lor, dar le luau locul şi, îmbrăcaţi cu o rochie cusută şi împodobită cu mătase precum şi cu o togă albă, le dădeau ordine aspre, le porunceau cu străşnicie să-i servească şi în sfîrşit îşi permiteau orice îndrăzneală fără a li se face cea mai mică observaţie. [...] ceea ce făcea desfătarea cea mai mare erau mesele nesfîrşite, întinse de dimineaţa pînă seara, banchete care se ţineau lanţ, unde se mînca şi se bea din abundenţă. Mîncarea de căpetenie o forma carnea de porc şi jertfa porcului la această sărbătoare păgînească era nelipsită. [...] Se mînca din belşug la aceste praznice, cîrnaţi de porc, de unde zicătoarea: «Crăciunul e sătul, iar Paştele e fudul». Tăierea porcului se făcea după anumite reguli, ca o adevărată jertfă, că aşa cerea obiceiul, după cum se obişnuieşte şi astăzi la noi. Nu trebuie să ne mire această moştenire, deoarece unele sărbători păgîne, între care este şi aceasta, erau aşa de înrădăcinate, încît, odată cu creştinarea, păgînii au căutat să le ţină mai departe şi aveau şi de ce: prea erau frumoase şi prea le aduceau bucurie şi dragoste de viaţă. Biserica, de voie de nevoie, a trebuit să le admită, deşi a dat lupte de veacuri şi cînd a văzut că nu le poate stîrpi, a căutat să le înfrăţească cu cele creştine. [...]
 
Crăciunul este socotit de români şi drept sărbătoare închinată morţilor, de aceea îl şi numesc ei moş [...]. Din porcul de Crăciun, oamenii în vîrstă nu gustă pînă nu dau de pomană, ceea ce înseamnă că porcul constituie o jertfă în cinstea morţilor, fapt care se constată şi la strămoşii noştri păgîni care sacrificau un porc zeului casei. [...] Ţăranul român, oricît de sărac ar fi, nu concepe ca la Sărbătoarea Crăciunului să nu aibă la masa lui carne de porc, măcar cît de puţină. De aceea, cea mai mare binefacere pe care o poate face cineva la această zi este ca din puţinul ce-l are să dea şi la cei lipsiţi o bucată de carne de porc. Care din noi sîntem cu adevărat creştini, n-avem decît să mergem în aceste sfinte zile prin uliţele satelor sau mahalalele oraşelor şi avem să găsim suflete înăbuşite, care rabdă în tăcere toate lipsurile acestor vremi de cumplite suferinţe. Ei sînt fraţi de ai noştri pe care o nobleţe de rasă îi opreşte să ceară. Ajutaţi-i ori cu ce, numai astfel dovedim că sîntem creştini." (P. Ionescu, Radio România, 18 decembrie 1932.)
 
După ce "avem, mai întîi, a ne răfui cu porcul şi cu plăcintele, vă sfătuiesc, oameni buni, băgaţi de seamă cum mîncaţi. Băgaţi de seamă mai ales la copii să mănînce cu încetul, să mestece bine, să-şi mai amintească şi de mămăliguţă sau pîine şi să nu înfulece numai carnea goală. [...] Carnea de porc e grea la mistuit; iar cînd e mîncată şi multă dintr-o dată şi cu lăcomie ["mai cu seamă după post"], cade greu - omului i se apleacă şi s-au văzut din asta boli grele, ori chiar moarte în cîteva ceasuri. Ştiu bine că v-aţi acrit de murături din post şi măcar de zilele Crăciunului nu aţi mai vrea să vedeţi murături pe masă... Dar eu vă sfătuiesc totdeauna să mîncaţi carnea de porc şi cu murături dimpreună. Aşa se mistuie mai bine şi prieşte la stomac. [...] Mai vin necazuri, mai rele decît boala, la zilele acestea de sărbători, din multe feluri de păcate omeneşti. Iată, de pildă, beţia. Un pahar de vin la o masă bună şi la o zi mare, se cuvine să nu lipsească din nici o casă de creştin. Dar nu vă duceţi la cîrciumă beţi, oameni buni! Se cuvine ca măcar de aceste mari sărbători creştineşti să nu le petrecem în casa diavolului! [...] Isprăvind toate aceste sfaturi frăţeşti, doresc din inimă la toată lumea să le fie de priinţă şi să aibă parte de sărbători fericite!" (Dr. Constantin D. Samson [Paşcani], "Sănătatea la sărbătorile Crăciunului", emisiunea "Ora satului - Cunoştinţe folositoare", Radio România, 17 decembrie 1933.)