Hruşciov a criticat monumentalismul edificiilor staliniste. Ţintele principale au fost atât caracterul de unicat al acestor edificii, cât şi alura lor de edificii sacre. În locul acestora, accentul discursului cade aproape exclusiv pe programele sociale, în special asupra locuinţelor colective, de masă. Singurul criteriu de judecată al acestor ansambluri rezidenţiale urma să fie costul metrului pătrat de construcţie, în detrimentul celui anterior - cantitatea de decoraţii care atârna de faţade.
Chiar dacă nu a propus în chip explicit constructivismul ca pe o ideologie şi o estetică renăscută din cenuşa martiriului său stalinist, Hruşciov l-a identificat cu o "ţintă falsă": lupta împotriva avangardismului îi părea liderului sovietic mai degrabă o perdea de camuflaj dinaintea slabei calităţi a arhitecturii staliniste.
Practic, din 1957 nu se mai poate vorbi despre arhitectură "stalinistă" nici în URSS, nici în majoritatea ţărilor-satelit. Multe pavilioane de la Expoziţia agricolă unională din Moscova (descrisă in extenso de arhitectul său şef A Jucov în Arhitektura SSSR 7/1954, respectiv în Arhitectura RPR 9/1954) au fost terminate după moartea lui Stalin. Casa Sovietelor RSFSR de pe Krasnopresnenskaia a fost ridicat ulterior urmând îndeaproape proiectul său dinainte de 1954, dar epurat aproape in întregime de ornamentică. Stadionul Central Lenin din Lujniki (1956, arh A.V. Vlasov - în 1954 arhitect-şef al Moscovei, "un arhitect bun, dar care uneori nu manifestă cea mai bună perseverenţă", spunea Hruşciov în discursul său din 1954, aminteşte edificii dinainte de război precum Stadionul Dinamo a lui Boris Iofan: clasicist încă, dar fără decoraţia flamboiantă a edificiilor de după 1948.
În urma hotărârii CC al PCUS din 4 noiembrie 1955 "elementele stilistice inutile" au fost în mod oficial şi definitiv eliminate din discursul arhitectural şi pe toată durata anului 1956 s-a trecut la un proces de epurare a proiectelor anterioare. Un text din 1958, semnat de primul secretar al Uniunii Arhitecţilor Sovietici P. Abrosimov, ne aminteşte că astfel s-ar fi economisit 10 miliarde de ruble, adică 2% din costul total (Arhitektura SSSR 5/1958, 23-5). În 1956-57 Gosstroi şi Uniunea Arhitecţilor Sovietici au organizat noi concursuri pentru proiecte tipizate de locuinte şi edificii publice. Scopul urmărit era acela de a reduce costurile cu 8-11% într-o primă fază, urmând ca, prin aplicarea secţiunilor de apartamente unifamiliare adoptate în 1957, a prefabricării şi tipizării ("Tipizarea a devenit linia principală în dezvoltarea construcţiilor şi arhitecturii în Uniunea Sovietică." - Abrosimov, 23), să se ajungă la dezideratul de 15% economie în comparaţie cu costul clădirilor similare staliniste, pe de o parte, respectiv la lichidarea într-un deceniu a problemei locuinţei în URSS, pe de altă parte. Potrivit lui Ockman şi Eigen, care amintesc cu prudenţă discursul lui Hruşciov ca pe un posibil text modernist (1993, 184), consecinţa următoare a fost că aproape 70% din părţile constructive ale clădirilor au devenit prefabricate, spre deosebire de 25% în 1950. Deşi în 1948 Academiei de arhitectură i se ceruseră prototipuri pentru diferite tipuri de clădiri, nu o real tipizare era rezultatul acestui demers, după criteriile lui Hruşciov. Rezultatul fusese: 50 de tipuri diferite de apartamente şi (atenţie!) 200 de tipuri de clădiri publice, fiecare cu setul său de ornamente şi detalii "tradiţionale" şi "naţionale".
După 1954, asemenea "risipă" nu se va mai petrece.
(va urma)