În RDG, simţind în spate suflarea rece a programului de reconstrucţie modernă Interbau din Berlinul de vest, partidul decide în 1959 începerea propriului său proiect radical de reformulare - modernistă - a Berlinului estic. După 1960, în întreg estul arhitectura Bauhaus şi urbanismul CIAM au devenit norme de proiectare.
Studiu de caz: modernismul post-stalinist în România
Modernismul arhitectural românesc s a manifestat fluctuant, din pricina calotei de presiune a puterii politice asupra sa. Mai precis, orice etapă mai relaxată a fost marcată prin revenirea la modele anterioare ale funcţionalismului autohton: anii '60 reiau arhitectura programelor de dotări şi locuinţe de felul austerităţii Bauhaus şi arhitectura puterii gen Duiliu Marcu. Fenomenul s a întîmplat şi în literatură, cînd, după etapa realismului socialist, se reîntorc privirile asupra modernismului interbelic: Arghezi, Blaga, Barbu, reluîndu se mersul literaturii din momentul fracturii; aceasta era în fond un gest de frondă şi de refacere a legăturilor de normalitate ca şi cînd această etapă stalinismul ar trebui efectiv uitată.
Deşi este limpede că prima tendinţă după discurs a fost de a "privi înapoi" pentru a surmonta falia indusă de realism socialist în discursul arhitectural est-european, sursele acestui retrospectivism variau de la ţară la ţară. România a pendulat o vreme înlăuntrul acelui dual "clasicism epurat / modernism clasicizant". Este vorba despre celebratul "Stil Carol II" (vezi articolul omonim al lui I.D. Enescu în Arhitectura 2/1939, pp.4-5). Promotorii săi se inspirau din arhitectura italiană "fascistă" (Piacentini, Michelucci, Libera, Terragni) nu în ultimul rând din raţiuni ideologice: românii erau şi ei popor latin; trebuia marcată şi prin arhitectură identitatea originară. Arhitecţi precum Duiliu Marcu şi Tiberiu Ricci, activi în proiectarea de edificii ale puterii antebelice, au putut lucra şi după intermezzo-ul stalinist, relativ scurt. Marcu a fost chiar preşedintele noii Uniuni a Arhitecţilor, care s-a înfiinţat ca urmare a decretului din 13 noiembrie 1952 al CC al PMR. Să reamintim că efecte similare a avut în URSS decretul din 23 aprilie 1932. Ricci, autor, se pare, al unor lucrări din atelierul Duiliu Marcu, a proiectat după război Casa şi Sala Radio (str. Nuferilor / G-ral Berthelot) în aproape aceeaşi manieră în care studioul Marcu edificase înainte de război Regia Monopolurilor. Sala Palatului (adăugată Palatului Regal) amintea "palatele" clasicizante ale lui Marcu din Piaţa Victoriei, dar este mai îndatorată limbajului funcţionalist decât modelele interbelice, în vreme ce blocurile de locuinţe de pe perimetrul noii pieţe "a Palatului" amintesc de estetica severă a Bauhaus-ului.
Un exemplu lămuritor pentru acest "modernism clasicizant" este blocul Romarta Copiilor, edificiu de locuinţe şi comerţ situat vizavi de Casa Centrală a Armatei. În 1954 s-a desfăşurat un concurs pentru proiectarea pieţei din faţa CCA şi a faţadelor perimetrale. Proiectul nr.18 a câştigat locul al II-lea (arh. Al Zamfiropol, Al. Hempel şi colectiv). Toate proiectele premiate sau menţionate erau vădit îndatorate arhitecturii realist-socialiste sovietice. Cu toate acestea, clădirea care a fost totuşi ridicată - cu o compoziţie simetrică, având la parter pilaştri pe toată întinderea clădirii - aparţine mai degrabă vocabularului anilor treizeci decât celui stalinist.
Destalinizarea nu a fost în România un proces brusc, precum în Ungaria. Trecerea de la realism-socialist la modernismul strict al deceniului al şaptelea s-a produs treptat, printr-o perioadă de "polenizări încrucişate". În decursul acestor ani, au fost reluate precedente interbelice - neoclasicism, clasicism epurat, modernism clasicizant - a fost curtată arhitectura vernaculară şi au fost forţate limitele discursului, pentru a accepta şi severitatea nudă a Bauhaus-ului. Într-o altă formă, ideea a subliniat-o Grigore Ionescu: în timpul cincinalului 1955-1960, observa istoricul citat, s-a petrecut mutaţia radicală de la "metodele de proiectare caracterizate prin înţelegerea arhaizantă, strâmtă, a relaţiei dintre formă şi conţinut, atât în arhitectură cât şi urbanism" (1969: 59). De asemenea, perioada din proximitatea discursului lui Hruşciov a însemnat "etapa pregătitoare a amplei activităţi de sistematizare şi construcţie, la scară mărită, ce avea să se facă simţită după 1960" (ibidem).
A doua jumătate a anilor cincizeci, marcată de momentul Ungaria 1956 şi de o preocupare socială mai mare din partea PMR, aduce în România conştientizarea - la nivel oficial - a problemelor majore de arhitectură şi urbanism. Plenara PMR din 26-28 noiembrie 1958 a criticat răspunsul lent al industriei de construcţii la problema economiei ("să construim locuinţe ieftine de bună calitate!") şi înapoierea în problemele urbanismului. Discursul lui Gheorghiu-Dej la această plenară reia temele favorite ale perioadei hruşcioviene în construcţii şi arhitectură: Cantitatea enormă de locuinţe (sociale) construită depăşeşte cu mult pe aceea a industriei materialelor de construcţie şi - inclusiv de aceea - se produc depăşiri consistente de devizuri. "CRITERIUL PRINCIPAL ÎN CONSTRUCŢIA DE LOCUINŢE ESTE PREŢUL DE COST" (ibidem, majuscule şi bold în original, n.mea), anunţă emfatic Gheorghiu-Dej, ca un târziu ecou la cerinţele exprese ale liderului sovietic din decembrie 1956. Nimic nou, aşadar, nici o iniţiativă locală autohtonă, mesajul dejist fiind vădit în întârziere de fază faţă de echivalentul său sovietic.
Pentru a duce la îndeplinire enormul program de modificare a mediului natural, prefabricarea celebrată de Hruşciov era într-adevăr un cuvânt-cheie. La Bruxelles (1957) URSS s-a prezentat cu nenumărate proiecte-tip şi construcţii prefabricate. A existat chiar o expoziţie internaţională de proiecte-tip la Berlin (23 octombrie-10 noiembrie 1957), în vreme ce mai multe concursuri au fost lansate în ţară pentru a proiecta construcţii-tip cu caracter social - ba chiar pentru edificii administrative tipizate.
Aşa cum sugerează cercetări ale d-lui profesor Nicolae Lascu, "înapoierea" însemna (şi) continuarea Bucureştilor înlăuntrul cadrelor de legislaţie şi practică urbanistică trasate înainte de război. D-sa subliniază astfel "absenţa, pentru majoritatea localităţilor urbane, până la începutul anilor '60, a planurilor de sistematizare(...) Începutul distrugerii / modernizării oraşelor s-a făcut, aşadar, prin intervenţii izolate, fără a se putea stabili o corelare între ele" (Lascu, 1995, 174). Cele câteva tentative de a elabora un nou plan urbanistic al Bucureştilor au eşuat pe parcurs, se pare, cu toate că sunt invocate cu insistenţă în toate proiectele publicate, care, se înţelege, le respectă cu sfinţenie, în ciuda faptului că nu există. Două menţiuni explicite avem totuşi: prima este o schiţă de plan general de sistematizare a Bucureştilor, prezentată în 1958 la Congresul UIA de la Moscova cu tema "Reconstrucţia oraşelor 1945-1957", iar alta priveşte planul unui "pătrat" perimetral centrului istoric; dar această din urmă mărturie este indirectă: atât blocul Lufthansa de pe Bd. Magheru, cât şi cele două blocuri gemene Eva-ONT de vis-à-vis sunt croite astfel încât să permită trecerea acestui bulevard perimetral pe lângă, respectiv printre ele. În chip similar, parte a aceluiaşi plan o reprezintă şi sistematizarea străzii Ştirbey Vodă în porţiunea către Academia Militară (astăzi Bd. Eroilor; deşi obiecţia evidentă este aceea că avem de-a face, de fapt, cu resurecţia planului antebelic al lui Duiliu Marcu însuşi). În fapt, au existat mărturii orale surprinse pe parcursul cercetării, potrivit cărora se folosea în continuare planul elaborat două decenii mai înainte; ceea ce aruncă o nouă lumină asupra ipotezei continuităţii dintre cele două momente - cel antebelic şi cel imediat post-stalinist.
În cadrul plenarei din 8-10 februarie 1959 au fost criticate, din în spirit hruşciovist, "exagerările estetice" care se opuneau "factorului economic" în construcţiile de locuinţe. Pe de altă parte, în acelaşi document, când vorbeau despre lipsa de coerenţă a abordărilor urbanistice, oficialii de partid şi ai CSCAS se refereau la amplasarea marilor ansambluri de locuinţe sociale: grupurile de construcţii erau fie prea răspândite, fie prea mici; densitate era prea mică şi lipseau serviciile. În acelaşi an 1959 începe să se pună accentul pe aşa numita "sistematizare a teritoriului naţional". Aceasta va deveni tendinţa prioritară în reformularea mediului autohton, din ce în ce mai amplă şi mai radicală până în 1989.
(va urma)