Poetul cu literă mare

Critica literară şi publicul larg au văzut în Nichita Stănescu, încă din timpul vieţii acestuia, Poetul (cu majusculă). Un fel de emblemă a "speciei", foarte potrivită să o definească în ce are ea mai caracteristic. Rareori se întâmplă ca un autor de poezie (şi încă unul modernist) să se impună cu o asemenea autoritate, în ochii unor cititori atât de mulţi şi de diferiţi. De obicei, valoarea şi succesul nu se suprapun. Sunt cărţi mari, pe care le citesc o mână de oameni (sau nici aceia); şi sunt cărţi mediocre estetic, de paraliteratură curată, care se vând ca pâinea caldă. Cum se explică, atunci, succesul formidabil al poeziei lui Nichita Stănescu? În ce constă secretul regalităţii sale, care este cifrul - nu al poeziei, ci al impactului ei?

Pentru a da un răspuns acestor interogaţii, trebuie să vizualizăm puţin parcursul creatorului. Arcul de cerc pe care se mişcă poezia lui Nichita Stănescu este unul impresionant. Poetul debutează în plin realism socialist (primele versuri le publică în 1957, întâiul volum, Sensul iubirii, în 1960) şi încheie, cu Noduri şi semne (1982), în emergenţa postmodernismului. Există, fireşte, mulţi autori mai longevivi decât el - dar aici nu e vorba despre vârsta efectivă, a omului, ci de vârsta creativă, a scriitorului. Nichita Stănescu a parcurs pe cont propriu etapele poeziei româneşti postbelice şi, mai mult decât atât, a mers mereu în avangardă. A tot defrişat terenuri virgine (maliţioşii ar putea adăuga: şi terenuri feminine...), a căutat şi a croit drumuri noi, a oferit literaturii noastre una din şansele ei de maturizare şi împlinire estetică. Locul înalt ocupat de poet se datorează, în primul rând, acestor prefigurări şi actualizări succesive. Pur şi simplu, el a făcut înaintea altora (şi, de obicei, mai bine) un anumit tip de poezie. Mai întâi, una la persoana I, a eului fremătător şi expansiv, dimensionat, romantic, în sensul iubirii şi proiectat în afară printr-o viziune a sentimentelor. Pe fundalul realist-socialist al epocii, cu stupida maculatură în care se proslăveau naţionalizarea, cooperativizarea, stabilizarea monetară, îndeplinirea cifrelor de plan etc., şi se lichidau, în efigie, periculoşii duşmani de clasă, Nichita Stănescu modulează - cu concesiile de rigoare - un joc secund, mai pur: o lirică romantică în fond şi neomodernistă în realizare. Poetul "şaizecist", un excepţional versificator, recuperează şi reinterpretează modalităţi lirice anterioare, din interbelic şi mult înapoi, până la preromantici. Ion Barbu, dar şi Eminescu; Eminescu, dar şi Văcăreştii. El restituie astfel poeziei de după al doilea război mondial tradiţia sa, amputată sau pusă la index. O conectează cu modelele ei, reînscriind-o într-o linie de evoluţie firească. Face acest lucru împreună cu alţi poeţi importanţi, colegi de generaţie sau mai vârstnici. Dar se află, cum spuneam, în primele rânduri şi se înscrie, în continuare, pe orbite şi mai largi. Are nu numai gustul experimentului, ci şi capacitatea de a-l trăi şi a-l gusta până la capăt, de a-l epuiza, folosindu-i concluziile ca pe nişte premise pentru aventuri lirice ulterioare.

În scurt timp, poezia lui Nichita Stănescu intră în faza de combustie a modernismului. După splendida cosmogonie personală din 11 elegii (cel mai bun volum, în opinia mea, un volum, aşa-zicând, capodoperă), discursul se esenţializează şi se ermetizează. Ca la Ion Barbu, avem o "extremală" opacitate: deşi venele poeziei sunt străvezii iar sângele ei e alb, deşi vedem prin ea, o înţelegem tot mai puţin, mai lacunar. Personal, i-aş oferi o medalie criticului care mi-ar dovedi că a înţeles pe deplin versurile din Oul şi sfera sau Laus Ptolemaei. Sunt nişte volume de experiment "în trepte", în care lirismul se conceptualizează şi se solidifică alternativ ori concomitent (!) şi în care autorul explorează, cu o lucidă fantezie, posibilităţile combinatorii ale cuvintelor. Cu toată forţa germinativă pe care le-o conferă poetul, cuvintele încep să-i pară acestuia insuficiente: un fel de reflexii neconvingătoare ale unor adevăruri semantice incandescente. Faza de tinereţe lirică a fost lăsată mult în urmă. Depăşind cercul de viziune a sentimentelor şi căutând, acum, să instituie o viziune a cuvintelor, Nichita Stănescu va scrie... Necuvintele: un volum-limită, în sensul că nu se poate merge mai departe, pe drumul jalonat de el. Pagina de poezie nu poate aspira spre "un cuvânt care nu există" decât devenind un spaţiu alb. Comunicarea însăşi este ruptă.

Ceea ce nu îl opreşte, totuşi, din drum pe acest scriitor, pasionat căutător şi reformator. El reuşeşte să descopere o nouă bifurcaţie, scriind În dulcele stil clasic şi oferind tensiunii şi presiunii spre zero a modernismului o supapă postmodernă. În 1970, cu aproape un deceniu înainte ca primii noştri postmodernişti autorizaţi să-şi fi făcut apariţia. Poezia se întoarce, în savuroasa buclă postmodernă, către vârstele ei anterioare, recuperând şi mixând limbaje, jucându-se cu parafraze şi citate textuale, făcând cu ochiul cititorului cultivat şi bucurându-se, împreună cu el, de noile descoperiri ale mai-vechiului. Important este cum se spune, nu ce se spune. Poemele se contemplă lung în oglinzile şterse, căutând unghiul cel mai potrivit pentru ca nota ludică şi parodică să fie percepută. Nichita Stănescu se copilăreşte, aici, cu foarte multă seriozitate. El va deschide, în deceniul ultim, şi alte şantiere, căutând cu aceeaşi fervoare filoane lirice noi. Imaginea de final e mai puţin clară, tocmai datorită dispersiei poetului între diferite formule şi structuri. Dar cred că cititorul acestor rânduri a înţeles deja din ele că, departe de a fi o joacă sau o toană, poezia a fost pentru Nichita Stănescu un mod de existenţă. Unul mai adevărat, mai febril şi mai chinuitor decât cel al strictei biografii: o căutare continuă şi pasionată, un foraj de mare adâncime în straturile cuvântului, făcută nu altfel decât cu ajutorul acestuia.

Da, Nichita Stănescu a intrat de tânăr în manualele şcolare; a avut uşa deschisă tuturor şi un număr indefinit de prieteni; a strălucit şi a cucerit (critici mohorâţi şi cititori iubitori de literatură, femei frumoase şi invidioşi colegi de breaslă); n-a rezistat la plăcerile omeneşti, prea omeneşti, de care a abuzat până l-au distrus fizic, la cincizeci de ani. Dar toate acestea nu sunt de ajuns pentru a compune portretul unui mare poet. Charisma omului, amintirea ei, s-ar fi risipit ca un fum dacă nu s-ar fi sprijinit pe o operă poetică de esenţă rară. Este Nichita Stănescu Poetul, cu literă mare? Dacă aveţi dubii, nu trebuie decât să-l (re)citiţi, urmându-l şi urmărindu-l de-a lungul şi de-a latul poeziei sale. Citiţi-l, şi vă veţi convinge.


(Articol preluat din Ziua Literară,nr 47/2003)