Giuseppe Mazzotta şi experimentul renascentist

Într-un anume sens, această - cea mai recentă - carte a lui Giuseppe Mazzotta poate fi privită ca fiind născută din cartea lui anterioară, anume The New Map of the World: The Poetic Philosophy of Giambattista Vico (Princeton University Press, 2000). Căci, în interpretarea Renaşterii pe care Mazzotta o propune în Cosmopoiesis. The Renaissance Experiment e ceva ce aminteşte negreşit de Vico. De fapt, în chiar Prefaţa cărţii Mazzotta oferă explicit câteva motive pentru care filosofia istoriei a lui Giambattista Vico ar putea fi luată drept punct de plecare - unul valoros şi cât se poate de promiţător - pentru o mai bună înţelegere a "experimentului renascentist": "Primul [motiv] este că el [Vico] a teoretizat arta drept poiesis, sau creaţie, şi drept operă a imaginaţiei. Al doilea motiv este acela că el a înţeles Renaşterea - în chip lucid - drept o epocă ambiguă, caracterizată atât prin realizări extraordinare, cât şi printr-o decadenţă inexorabilă. Al treilea motiv este că Vico sugerează, pieziş, cum anume am putea depăşi limitele actualei noastre înţelegeri a Renaşterii." (pp. xv-xvi) Mazzotta este profund simpatetic cu acest mănunchi de intuiţii ale lui Vico, intuiţii care vor constitui un primum movens, ca să zic aşa, din spatele propriului lui demers interpretativ. Practic, în Cosmopoiesis el îşi ia ca sarcină principală să dezvolte creator şi să ducă la limită aceste intuiţii.

Cartea e, de fapt, o punere laolaltă a patru ample eseuri (rezultate - în mare parte - din Prelegerile Goggio pe care autorul le-a ţinut la Universitatea din Toronto în toamna lui 1999): "Orfeo de Poliziano: Lumea ca fabulă"; "Ariosto şi Machiavelli: Lumi reale / Lumi imaginare"; "Aventurile utopiei: Campanella, Bacon, şi Furtuna [lui Shakespeare]"; şi "Perspectivele ludice: Don Quixote şi Renaşterea italiană". Toate aceste patru eseuri sunt, la urma urmei, "variaţiuni pe aceeaşi temă", tot atâtea încercări de a pune sub lupă unul din lucrurile cele mai fascinante legate de Renaşterea europeană: anume, tema "inventării lumii şi ideea de creaţie prin utopii, magie, ştiinţă, artă şi teatru. Acestea sunt elementele imaginative ce caracterizează schimbarea de paradigmă, de la Evul Mediu la epoca modernă, inaugurată de Renaştere." (p. xiii)

Ca atare, Renaşterea marchează, în opinia lui Mazzotta, apariţia spectaculoasă a mitului cosmopoiesis-ului, un mit ce avea să aibă un succes extraordinar, un mit care, în cele din urmă, avea să devină unul din înseşi fundamentele pe care propria noastră lume culturală s-a clădit. Atunci când Dr. Faust, în preocupările lui nu tocmai ortodoxe de traducător, caută un echivalent potrivit pentru Logos, aşa cum acesta apare în Evanghelia după Ioan, el respinge din capul locului "Cuvântul" (das Wort), doar că să îmbrăţişeze Fapta: Am Anfang war die Tat ("La început a fost fapta"). Creaţia, în sensul cel mai general al cuvântului (împreună cu toate numeroasele simboluri, reprezentări şi valori ce-i sunt asociate) nu e pentru omul modern o trăsătură culturală între altele, ci e, ca să zic aşa, o chestiune de viaţă şi de moarte, o chestiune de auto-definire şi de identitate în ultimă instanţă. Căci creaţia nu e doar ceva în legătură cu lumea în care trăieşti, în legătură doar cu faptul de a conferi acestei lumi un nou conţinut, un nou sens, sau o nouă înfăţişare, ci - poate mai important - creaţia este şi ceva ce are legătură cu însăşi identitatea celui ce trăieşte în respectiva lume (e auto-creaţie), cu alcătuirea şi structura lui intimă.

Mazzotta consideră că pentru a înţelege exact poziţia omului în cosmos la un moment istoric dat, istoricul trebuie să ia în considerare, la modul cel mai serios cu putinţă, presupoziţiile teologice şi metafizice mai adânci (şi mai obscure) din spatele reprezentărilor culturale curente, nemijlocit vizibile. Aceste presupoziţii sunt, de fapt, tocmai ceea ce fac posibile respectivele reprezentări: "Lumea modernă nu mai e, aşa cum se întâmpla în Evul Mediu, o carte ce ne precede şi ale cărui semne încercăm să le descifrăm în lumina principiilor extrase din hermeneutica biblică. Lumea modernă [...] este rezultatul artei şi voinţei omului [made by human art and will]. Ea poate fi un labirint sau poate fi utopia ştiinţifică, absolut raţională, creionată de Campanella sau de Bacon. Dar e o lume umană, iar emblema ei este opera de artă." (p. xiii) Cu alte cuvinte, într-o lume care este, cum obişnuiau să zică învăţaţii medievali, quasi liber scriptus digito Dei ("asemeni unei cărţi scrise de însuşi degetul lui Dumnezeu") tot ceea ce oamenii au de făcut e să priceapă şi să accepte un sens dat, unul şi acelaşi pentru totdeauna (in saecula saeculorum); altfel spus, tot ceea ce ei pot să facă este, la urma urmei, să se mulţumească cu un curs al lucrurilor predeterminat şi de neschimbat; asta în timp ce în contextul modernităţii nimic nu e dat, nu există nimic de genul unui curs al lucrurilor predeterminat şi de neschimbat, ci viaţa e un proces în continuă schimbare, ceva a cărui esenţă e tocmai absenţa unei esenţe fixe şi imuabile. Omul modern nu e nicidecum un dat, ci are capacitatea miraculoasă de a se inventa pe sine, iară şi iară, fără întrerupere.

Una din reuşitele remarcabile pe care Mazzotta le realizează în această carte e, după părerea mea, analiza dialecticii subtile, teribil de complexe, pe care o presupune viaţa în lumea modernă. Există o dinamică internă, o logică lăuntrică a acestei lumi, care fac ca viaţa într-însa să fie o întreprindere metafizică riscantă, marcată adânc de un caracter de aventură, incertitudine şi pericol. Şi tocmai aici e sursa deopotrivă a mizeriei şi măreţiei ce caracterizează omul modern. Trebuind să ne auto-inventăm tot timpul, neavând nici un loc al nostru, clar delimitat, pe scara cosmică, ne aflăm în poziţia paradoxală de a trebui să ne auto-definim tocmai prin faptul de a nu avea nici o trăsătură definitorie şi definitivă: "Primatul pe care Renaşterea îl pune pe vita activa ne spune că suntem liberi în măsura în care ne auto-inventăm. Nimic nu contează [...] decât ceea ce putem face. Suntem cameleoni, nu avem nici o esenţă prestabilită, şi suntem - în acest fel - într-o situaţie mai bună decât cea a îngerilor [better than angels]. Îngerii ocupă un loc fix în sânul marelui lanţ al fiinţei. Oamenii nu au nici o esenţă fixă şi sunt, de aceea, mai liberi decât îngerii." (p. 74) Dar "mai liberi decât îngerii" înseamnă în acelaşi timp, cum se va vedea mai târziu în această recenzie, că suntem predestinaţi să trăim într-un constant şi teribil pericol (vivere periculosamente), to say the least.

Există, în opinia lui Mazzotta, o formă supremă de manifestare a specificităţii istorice ce caracterizează omul modern: atitudinea estetică. Asta înseamnă, practic, să abordezi "lumea ca şi cum ar fi o operă de artă" (p. xiii), ca şi cum tot ceea ce ne este accesibil în timpul vieţii e doar aparenţa încântătoare a lucrurilor. Omul modern e mai presus de toate homo aestheticus, o făptură ale cărei relaţii cu lumea din jur sunt marcate într-un mod esenţial de jocul alunecos al aparenţelor, şi de logica "punctului de vedere" convenabil (plăcut, auto-măgulitor, etc.). Ceea ce contează acum nu e atât cum sunt lucrurile în ele însele (în mod semnificativ, mai toate şcolile de gândire din filosofia modernă au încetat de mult să mai caute orice Ding-an-Sich), cât modul precis în care lucrurile i se arată celui ce le observă.. Într-un pasaj deosebit de expresiv şi inspirat, Mazzotta vorbeşte despre telescop ca despre o metaforă semnificativă, una ce a ajuns să încapsuleze toată această atitudine estetică a omului modern faţă de lumea din jur: "Telescopul, care e prelungirea mecanică a 'perspectivei' lui Alberti, reprezintă o contractare rigidă, individualizată, a clasicei 'viziuni asupra lumii'. El marchează reducerea esenţelor la pura fenomenalitate, ca şi cum [doar] ceea ce apare punctului de vedere privilegiat al oamenilor de ştiinţă există cu adevărat." (p. 69) Cum ar veni, telescopul este o întrupare a dorinţei omului modern de a lua din lume doar ceea ce pare a fi, doar o versiune a ei - anume, o versiune convenabilă, manevrabilă şi utilă.

Cu toate acestea, în ciuda măreţiei şi sofisticării lui, acest estetism al spiritului modern se dovedeşte a fi o fundaţie prea slabă ca să poţi clădi şi altceva pe ea. A părea, sau a apărea, nu e destul. E doar o fază tranzitorie, doar un "stadiu". Într-un sens foarte serios, "stadiul estetic" trebuie depăşit de un alt tip de atitudine: Hegel, Kierkegaard sau Schopenhauer, ca să dau numai câteva nume, toţi au atras atenţia, îngrijoraţi, asupra faptului că a te lăsa prins în experienţa estetică nu e deloc suficient, şi au subliniat necesitatea fundamentală de a plasa viaţa pe fundamente mai "rezistente" (cum ar fi metafizica, religia sau etica). Căci în absenţa unei astfel de fundament mai solid, un foarte serios "pericol spiritual" îşi face apariţia: nihilismul. Prins inexorabil cum e în jocul sofisticat, neîncetat, al aparenţelor frumoase, omul modern e sortit să aibă într-o bună zi revelaţia a ceea ce se ascunde în spatele spectacolului înşelător al lumii: revelaţia nimicului. Atunci, peste el dă acel sentiment ciudat, atât de expresiv prins în cuvinte de Giacomo Leopardi: "Am fost înspăimântat pomenindu-mă în mijlocul nimicului, eu însumi nefiind altceva decât nimic. M-am simţit ca şi când eram constrâns să cred şi să simt că totul era neant, neant solidificat."

Acestea fiind spuse, e destul de uşor de văzut cum nihilismul ajunge să fie considerat drept un produs derivat al atitudinii moderne (esenţialmente estetice) asupra lumii. Nihilismul nu e ceva marginal în cadrul Weltanschauung-ului modern, ci chiar unul din pilonii lui de bază. Iar Mazzota intuieşte cu precizie acest fapt atunci când vorbeşte despre "cultivarea nimicului drept esenţă a fascinaţiei pe care lumea modernă o are faţă de creaţie [making]." (p. 74-5) Căci nihilismul e rezultatul necesar al dialecticii interne a unei lumi ce plasează creaţia, şi întregul sistem de simboluri coagulate în jurul creaţiei, în chiar centrul ei vital. Odată prins în logica creaţiei, e imposibil să eviţi ceea ce necesitatea ei internă îţi cere imperativ, ceea ce are ca rezultat - şi atât Dr. Faust cât şi Prospero erau foarte conştienţi de asta - că pentru "a cuceri 'neantul' trebuie să i te supui. [Doar] contemplaţia, care celebrează ivirea timpului sacru din neantul timpului profan, este calea care te poate scoate afară din nimic." (p. 75). De unde şi faptul paradoxal că nihilismul - ca produs derivat al unei civilizaţii obsedate de creaţie - devine, în exact acelaşi timp, o trăsătură tragică şi inevitabilă a "condiţiei moderne". Nihilismul e ca una din acele boli ascunse, subtile, de care suferă cei mai mulţi oameni şi faţă de care - tocmai din acest motiv - nimeni nu pare să ia nici o măsură. Mai mult decât atât, dată fiind (deja) îndelungata lui istorie, reprezentanţii lui străluciţi, dată fiind întreaga mitologie şi fascinaţia pe care le-a declanşat, nihilismul trebuie că a ajuns să fie pentru omul modern ceva de genul acelei provocări paradoxale la care se referea Nietzsche atunci când zicea: "Ceea ce nu mă distruge mă face mai puternic". Aşa se face că ceea ce, în mod normal, ar trebui să submineze modernitatea ajunge în cele din urmă să fie sursa misterioasă a puterii ei: "Pe fundaţiile necesarmente instabile şi primejdioase ale Weltaschauung-ul şi cosmopoiesis-ul renascentiste, lumea modernă se auto-regândeşte şi auto-experimentează." (p. 97) Şi, fără îndoială, acest paradox e, între altele, ceea ce face din naşterea modernităţii una din temele cele mai fascinante din tot domeniul istoriei intelectuale.

Desigur, Cosmopoiesis. The Renaissance Experiment e o carte mult mai complexă şi mai sofisticată decât am putut eu să spun aici, în spaţiul limitat al acestei recenzii. M-am decis să-mi concentrez scurtele consideraţii doar pe o anumită temă - sau, mai degrabă, mănunchi de teme. Dar, în afară de asta, sunt în această carte multe pagini admirabile despre, de exemplu, obsesia renascentistă cu ideea de putere (despre "magia neagră a puterii" la Machiavelli [p. 31]), despre ideea de joc ca un factor crucial în producţia oricărei forme de cultură omenească (iar felul în care Mazzotta urmăreşte această idee până la, să zicem, Legile lui Platon [p. 48] e de-a dreptul fascinantă ca întreprindere intelectuală), despre Neoplatonismul renascentist şi peisajul (politic, intelectual) în care el a apărut; există consideraţii ample, strălucite, despre înclinaţia renascentistă spre gândirea utopică şi spre diverse proiecte (şi proiectări) utopice (Campanella, Morus, Bacon, etc.), ca să nu mai vorbesc de acel capitol final dedicat lui Don Quixote de la Mancha a lui Cervantes. În sfârşit, mai e acel stil literar minunat, acea încântătoare scriitură pe care autorul le foloseşte atunci când abordează toate aceste teme. (Ca şi cum, scrisul însuşi al acestei cărţi s-a lăsat contaminat de subiectul tratat în carte: frumosul, atitudinea estetică asupra lumii, homo aestheticus, şi aşa mai departe.)

Cosmopoiesis a lui Giuseppe Mazzotta e una din cele mai impresionante lucrări din domeniul studiilor renascentiste produse în ultimele zeci de ani. Această carte e încă o dovadă că proiectul intelectual al autorului - care se bazează pe redescoperirea creatoare a modului în care Vico a regândit relaţia dintre filosofie, literatură şi politică - îl evidenţiază pe Giuseppe Mazzotta ca pe un teoretician şi practician al unui nou enciclopedism, un enciclopedism în cadrul căruia impasurile tradiţionale în care se află diversele arte ar putea să-şi afle rezolvarea.


Giuseppe Mazzotta, Cosmopoiesis. The Renaissance Experiment (Toronto Italian Studies/Goggio Publication Series) Toronto University Press, Toronto, 2001; pp. xvi + 106; $35 (Cloth: ISBN 0802035515); $16.95 (Paper: ISBN 0802084214)

(Versiunea engleză iniţială a acestui text a apărut în revista americană Philosophy and Literature, Vol. 27, Issue 2 (October 2003), 471-475. Traducerea şi adaptarea aparţin autorului. În româneşte textul a mai apărut în Observator Cultural, nr. 205, 2004.)