O teorie veche despre kitsch-ul nou

Toată teoria kitsch-ului, astăzi, după postmodernismul cu opera deschisă (Eco) şi alte concepte democratizante (palatele pentru popor ale lui Bofill, de la dreptul poporului la coloane, sloganul lui Lunacearski, citire) pare să fi căzut în desuetudine, sub acuzaţia de elitism şi estetism. Or, în perspectiva pe care ne-a propus-o, la cursurile de estetică, profesorul nostru (şi primul meu mentor), profesorul Cezar Radu, mecanismul de producere a kitsch-ului redevine actuală. Pentru că nu mai este doar una estetică, dar devine una de ciocnire a civilizaţiilor; nu mai este doar o problemă de ebuliţie socială, de noi îmbogăţiţi (evident, penal, dar cu complicitatea statului şi a elitelor prădătoare, complice la jaf); ea devine o problemă mai generală. Migraţiile economice din anii nouăzeci şi două mii, ale esticilor către occident şi înapoi, preţ de câteva milioane de suflete, a fost doar un palid anunţ. Dizlocările de populaţii, noile migraţii, sunt mai ample cu ordine de mărime de ordinul zecilor decât acelea care au pus capăt antichităţii şi au aruncat Europa într-un ev mediu întunecat din care nu şi-a mai revenit preţ de secole. Prin urmare, să râdem mânzeşte la adresa imaginilor pe care le vedem în realitatea înconjurătoare. Comparativ cu ceea ce va urma, de la cataclisme naturale (datorate schimbărilor climatice, sau cutremure, erupţii vulcanice) la episoade de războaie de exterminare etno-religioasă şi jaf, urmate de deplasări ale unor etnii sau popoare întregi pe alte teritorii, toate aceste mari mişcări tectonice, dar şi în sens social, vor schimba în mai puţin de un secol faţa cunoscută a pământului. Estetica adăposturilor va fi ultima dintre preocupările celor viitori, supravieţuirea fizică (re)devenind prima.

În cele ce urmează, încerc să refac sintetic, după notiţele de curs teoria profesorului Radu, estetician de orientare semiotică marxistă (19.051985 scrie pe caietul meu ca fiind data primului curs despre Kitsch; cartea în care a dezvoltat subiectul a apărut în 1989 şi se cheamă Artă şi convenţie). La rândul său, profesorul invoca o literatură abundentă asupra temei kitsch-ului. Frecvent, revenea Herman Istvan cu a sa lucrare Kitsch-ul, fenomen al pseudo-artei. Nu insist asupra definiţiilor termenului, asum că fiecare dintre noi are o înţelegere, cât de laxă, a ceea ce înseamnă: artă-surogat, sensiblerie, sentimentalism ieftin şi, probabil, însoţitor permanent al artei, în ipostaza sa de ipostază a prostului gust; nu este doar chestiune de cultură, ci şi de civilizaţie materială; nu este doar ieşire din coduri estetice sublimate în generaţii, ci şi de asumare prea grăbită, prea ostentativă, a codurilor unui grup social, cultural, religios căruia, convertit, vrei să îi arăţi că îi eşti fidel, în ipostaza de parvenit.

Ce nu ştia atunci profesorul Radu, care a murit în 2000, este scara la care teoria sa va fi confirmată de cei care, vizitând occidentul, şi-au făcut case la Buzescu sau la Certeze (pentru că etnia joacă un rol mult mai redus decât le-ar place unora să creadă).

În esenţă, este vorba despre un fenomen de aculturaţie bruscă, produs la impactul dintre două culturi: a) inegale ca forţă (număr de subiecţi purtători, forţa de autopropulsare, prestigiul ţării şi/sau al limbii respective şi, în fine, dacă respectiva cultură dominantă a mai trecut deja printr-o experienţă de aculturare reuşită); b) inegale ca valoare, asta fiind obligatoriu şi c) distanţare tipologică (menită să producă destructurări de fond în subiecţii purtători ai culturii asimilate). Acest fenomen de aculturaţie se produce pe harta sinoptică a patru tipuri de coduri, în raport cu binomul conştiinţă reală (CR) versus conştiinţă posibilă (CP), acestea două fiind concepte preluate de la L. Goldman. Cele patru tipuri de coduri, de la cel mai tare la cel mai slab, erau, potrivit lui Cezar Radu, următoarele: 1) sistemul codurilor ideologice (toate valorile, convingerile, ideile în şi prin care sunt exprimate interese sociale); 2) sisteme de coduri ale modului de trai (destul de ciudat, aici sunt consemnate tradiţiile, inclusiv religioase, dar şi nivelul de trai material propriu zis; personal, cred că tradiţiile şi convingerile religioase sunt cele mai tari coduri posibile); 3) sisteme de conduri gnoseologice şi, în fine, 4) sistemele de coduri estetice.

Iar regula era aceasta: de câte ori un subiect semiotic se află într-o dificultate de decodare, el tinde să se retragă pe coduri (din ce în ce) mai tari. Între totala închidere şi totala deschidere dinaintea celor patru sisteme de coduri principale, subiecţii purtători, funcţie de natura şi de durata impactului, expunerii lor la cultura dominantă, se manifestă diferit în raport cu CR şi CP. Kitsch-ul se produce atunci când impactul produce în subiecţii celei de-a doua culturi nu doar retragerea pe codurile tari, dar şi o păstrare în ecartul dintre CR şi CP. O depăşire a CP duce la închiderea şi refuzul aculturaţiei de către cultura mai mică. Mai pe româneşte spus, căci limba semioticii e ca limba doctorilor, Cezar Radu ne spunea următoarele: subiecţii culturii inferioare trebuie să fie expuşi unei culturi superioare, care să le placă, chiar dacă nu o înţeleg în toate articulaţiile acesteia; să o privească drept deziderat; să o asume parţial, acasă, drept insignă a progresului social în interiorul propriului grup, dar asumarea să se facă prin sisteme de coduri mai tari decât cele din cultura de origine. O parte dintre primele palate ale romilor din Sibiu, se spune, au fost livrate presei occidentale drept case de rugăciune, esteticul fiind explicat prin religios, aşadar. Succesul unanim al pantalonilor de denim (blue-jeans) americani în România comunistă nu se explică prin coduri ale modului de trai (căci, erau, în definitiv, echivalenţii mai rezistenţi ai salopetelor muncitoreşti şi ai straielor de puşcăriaşi), ci, mai tare, prin coduri ideologice, de snobism societal.

Mă opresc aici cu lecţia despre kitsch ca ipostază a aculturaţiei, dată de profesorul Cezar Radu (ca ecou al enormei literaturi din care a fost extrasă şi reasamblată). Fenomenele descrise se produc strict la zi sub ochii noştri.