D-l arhitect Constantin Ciurea face, în acest peisaj post-apocaliptic, figură de june-prim. Gama lucrărilor executate ilustrează o relaţie privilegiată cu câştigătorii perioadei post-decembriste. Acestora, serviciile de arhitect ale d-lui Ciurea le-au servit fie spre a converti partere de blocuri moştenite din regimul trecut în sucursale de bănci, fie spre a crea edificii la scara şi de flamboianţa pe care şi le doreau. Aceste servicii ne oferă - astăzi, când unii dintre clienţii în cauză au repauzat ca persoane juridice - un exemplu fericit (pentru că rar) de simbioză între capital şi performanţă. D-l Costantin Ciurea a mers în sensul curentului, ilustrând acel tip de arhitect care optimizează dorinţele clientului său, fără a le chestiona oportunitatea sau legitimitatea. Cu alte cuvinte - şi fără ca această afirmaţie să însemne altceva decât situarea într-o paradigmă - domnia sa nu este un arhitect "rezistent", din speţa celor care îşi pun semenii, propria artă şi vremurile sub semnul întrebării de fiecare dată când se angajează în rescrierea realităţii. Dar, pe de altă parte, probabil că o prea mare densitate a acestui din urmă tip ar fi însemnat a fi abandonat comenzi majore în mâinile cutăror mercenari fără scrupule (care au şi apucat de altfel să-şi mâzgălească anonimatul pe feţele oraşelor româneşti cu aerul de fur al celui ce scrie pe pereţii toaletelor publice).
Cu aceeaşi răsuflare, trebuie spus însă că d-l Ciurea stă, la noi, într-o companie selectă: Radu Teacă, Avangarda, MBStudio, Adrian Bălăşoiu. Aceştia, având şansa de a întâlni potentaţi, au ştiut să le subţieze gusturile şi să le ofere şansa de a investi în lucrări care, dacă nu sunt cu necesitate capodopere, cu siguranţă pot fi creditate cu atributul profesionalismului fără cusur. Desfrânarea - dacă desfrânare este frenezia risipei în numele frumuseţii - este a clientului; precum în cazul Bancorex Snagov (sub administraţia Temeşan. Arhitectul însă - sper, cu un zâmbet uşor cinic în subtext - îl consiliază cu graţie: chiar dacă nu este un happy end, cu siguranţă este un final cu stil.
Croitor de forme mari, eroice (în cazul BCR Victoria sau al Bancorex-Snagov), arhitectul ştie să îşi dozeze însă "efectele speciale" şi pentru a optimiza programe aparent mai puţin generoase. În chip evident, autorul doreşte să experimenteze cu materiale şi tehnologii care, dacă nu sunt noi, sunt cu siguranţă inedite în peisajul românesc. Naturalul este de aceea ocultat în favoarea artificialului care dă aer tehnologic obiectului proiectat. În 1997, când domnia sa a câştigat premiul Arhitext Design pentru arhitectură, mi-am permis să-i compar atitudinea faţă de lemn cu aceea a altui protagonist al expoziţiei, d-l Radu Mihăilescu de la Timişoara, autorul atunci al unui cămin de copii. Folosirea materialelor naturale făcea din Bancorex Snagov exact opusul orfelinatului. D-l Ciurea recunoştea în revista omonimă că a acceptat lemn la Snagov doar pentru că nu mai erau bani pentru piatra dorită de domnia sa; chiar şi aşa, a folosit nu orice fel de lemn, ci pin scandinav, care nu se comportă bine - o mărturiseşte chiar autorul - în acea lucrare. Două atitudini opuse aşadar: una plină de umilitate, de aderenţă la atributele materialelor naturale / locale, la Radu Mihăilescu. Cealaltă, a d-lui Ciurea, care amplasează obiecte virile în contexte care nu le sugerează şi care foloseşte materialele naturale nu dintr-o imperioasă nevoie a operei sau a situării, ci într-un mod mai degrabă estetizant, pentru a alterna calităţile de culoare şi textură ale suprafeţelor ample, de beton.
Între acele megaforme "bancorexiene", prefer "vaporul / peşte" care revizitează cu eleganţă formele de transatlantic ale art-deco-ului interbelic, după cum, tot acolo, cred că este o reuşită vila directorului: exemplu fericit de "minimalism" (destul de generos în folosirea materialelor scumpe, dar restrâns cu eleganţă în gestica volumetrică şi ingenios în punerea la încercare a tectonicii, prin suspendarea zonei de noapte).
Îl prefer pe arhitectul Ciurea din Tipografia Alcris, din imobilul de locuinţe din Cotroceni (amintind de purismul exuberant al grupului Arquitectonica-Miami), din imobilul de pe str. Gh. Manu, precum şi, cu voia dumneavoastră ultimul pe listă, din proiectul de show-room Daewoo. Casa d-lui fotbalist Popescu, ascunsă în cochilia care îi slujeşte deopotrivă de acoperiş şi de pereţi, ne aminteşte de mediile impecabil controlate în care americanii fac experimente cu privire la supravieţuirea în mediul ostil al altor planete, motiv pentru care, deşi aflat la Snagov, totul, inclusiv apa, este de găsit în burta chitului. Magazinul Picasso este un mic accent urban care dă viaţă locului, cu tăieturile sale de deşert californian vizitat de Frank Gehry. Halele Renault de pe bulevardul Timişoara şi ale Gipo-Pescar de pe strada Mieilor (împreună cu magazinele aferente) sunt exerciţii măiestre de resuscitare estetică a unui program care pare pretutindeni condamnat la pauperitate semantică.
Autorul tuturor acestor case frumoase este, fără discuţie, un arhitect seducător, care pariază încă pe arhitectura târziu-modernă. El pariază pe dinamica desenului de faţadă şi a spaţiilor în care diagonalele şi curbele ample se caută şi îşi răspund la scara întregului. Constantin Ciurea este un vitalist, fascinat de formele majore, pe care le înfiinţează din gesturi ample, niciodată răzgândite. Această exuberanţă animă din interior marile obiecte şi le face să ne apară îndrăgostite, ca Narcis, de propria lor fiinţă.
