Arhitectura industrială în post-comunism

Revoluţia industrială şi revoluţia epistemologică a Epocii Luminilor a impus, cel puţin de la Crystal Palace încoace, un alt mod de a concepe arhitectura. Ea nu mai este nici produsul unor artizani grupaţi în ghilde de specialişti în a lucra materia aşa cum este ea oferită, sau doar alchimic supusă focului (pământ ars, ceramică, sticlă, apoi metal), nici gestul frivol al unui gentleman-architect care are intuiţii asupra modului în care trebuie să arate cutare casă pe care el o comandă. Dimpotrivă, industria propune un nou mod de a gândi spaţiul edificat, care are în subtext prezentă şi personajul nou, cel care produce obiectele industrializate: muncitorul, cu problemele sale sociale şi, ulterior, politice (chiar dacă inventate de alţii în numele lui). Raţionalizarea şi standardizarea producţiei de obiecte sunt doar consecinţele cele mai evidente ale acestei arhitecturi devenite un produs industrial prin excelenţă, care nu mai începea construcţia de la materia informă, ci de la semifabricat, de la subansamblul deja având o autonomie proprie. In proces, decoraţia va dispare ca fiind un surplus, un ce adăugat (inutil, dacă nu chiar criminal) şi, deci, un exces al operei serializate. Arhitectura inginerilor, un oximoron chiar şi astăzi, a fascinat pe arhitecţii obligaţi încă să "ascundă" structurile de fontă şi oţel îndărătul faldurilor de piatră şi cărămidă, mai grăitoare. Dar abia prima generaţie de modernişti va încerca să tragă consecinţele acestei "întârzieri" a arhitecturii în faţa progresului devastator: Le Corbusier este cel care dă exemple de vapoare, silozuri şi pipe, pentru a ilustra acest decalaj în raţionalizarea (un cuvânt care va deveni odios în regimurile comuniste) a procesului de proiectare şi a casei înseşi. Cu toate acestea, abia "a doua generaţie de modernişti" (Pawley) va fi cea dispusă să sacrifice aproape în întregime orice bănuială de nostalgie care ar mai fi planat asupra arhitecţilor ca spirite retrograde: brutalismul - ecorşeu al clădirii ale cărei funcţii vitale nu sunt doar exagerate dimensional (în felul în care erau scrise discursurile liderilor miopi), arhitectura pop, dar mai cu seamă progenitura lor hi-tech - cu toatele un exemplu strălucit de spirit naţional, recte britanic reflectat în arta organizării spaţiului - vor fi gata să propună ceea ce nu doar estetic, ci şi social, părea să fie arhitectura unei noi ere.

Desigur, nici arhitectura blocurilor din panouri prefabricate, nici arhitectura industriei înseşi nu au atins în vest nivelul de paroxism pe care estul comunist, mai cu seamă cel de după discursul lui Hruşciov din 1954, l-a reuşit. Ingredientele erau mult mai favorabile în est, aşa cum se va vedea ulterior: abolirea proprietăţii, industria grea, bazată pe extracţie şi prelucrare primară a minereurilor, massificarea socială şi, deci, ştergerea individului din faţa comenzii sociale atot-stăpânitoare - cu toatele erau prezente şi produceau efecte în est. Când Hruşciov va descoperi modernismul şi, mai cu seamă, semnificaţiile la nivelul simbolicii ideologice a industrializării producţiei de spaţiu, căsnicia dintre acesta şi arhitectură nu va fi întreruptă (în România cel puţin) nici astăzi. Suntem moştenitorii unui peisaj post-apocaliptic, unde marile industrii nu mai pot fi folosite decât, vopsite în alb, ca artă ready-made, gigantică, pentru viitoare parcuri. Proiecte precum cel de la Călăraşi, din 1999 (care demonta combinatul nu pentru a-l vinde ca fier vechi, ci pentru a-l reasambla în oraş ca artă) şi cel al fundaţiei Habitat şi Artă în România ( în chip analog, acesta inventa locuri îndărătul blocurilor de locuit folosind ca materie primă chiar substanţa - oţelul - care a cauzat apariţia acestor carcere voluntare şi a acestor maidane care le separă) sunt încă la început în România.

Această rescriere desfigurantă a patriei în numele unei distopii extenuante până la disoluţie a fost o eroare. Desigur, arhitectura industrială a fost în anii stalinismului un refugiu al arhitecţilor care se sustrăgeau realismului socialist. Udo Kulterman ne va mai ogoi vanitatea spunându-ne că "România avea, ca o prioritate, realizări legate de construcţia de pânze de beton armat (shells)" în cartea sa din 1993 Architecture in the 20th century (NY: Van Nostrand Reinhold). Cred că glumea, sau se lăsa intimidat de propaganda oficială în limba germană.

Că trebuie făcut (sau dez-făcut) totul în acest domeniu, iarăşi este banal să spui. Înţeleg sentimentul de final de ciclu, de futilitate pe care îl vor fi având cei care văd ignorate, dacă nu chiar direct acuzate, creaţiile lor, unele stimabile. Dar nimic altceva nu se poate spune în chip de încheiere aici decât, parafrazându-l pe Eminescu: "Ah, organele's sfărmate, iar maestrul [fu] nebun!"