Ce ne învaţă arta (curs)

Este la mare modă aşa-numitul coaching, descendent al sincretismului New Wave: concoct sau tizană californiană de surse orientale, sau mai exact orientalizante, menite a-l ajuta pe individul hipermodern, rupt din orice legătură, să se "regăsească", dar numai ca să poată să muncească mai bine şi fără să se plîngă, să se odihnească şi să se simtă bine producînd, într-o supremă indistincţie între timpul productiv şi timpul liber. Un fel de automedicaţie (medicaţie prin meditaţie!) care transferă asupra pacientului costurile şi eforturile terapiei, făcînd din el un "bolnav pe picioare" bun de muncă neîntreruptă, un zombie fericit. Integrarea Eului este, de fapt, integrarea în Supra-Eul capitalist global, al muncii anesteziate: plăcerea ca absenţă benthamian-utilitaristă a durerii, nu ca senzaţie pozitivă, kantiană, cu adevărat filosofică, de plăcere, de bună-simţire de bine. Design existenţial suprem, linii curbe neîntrerupte, unificatoare fără durere, de fapt fără nicio senzaţie: eliminarea (principiului) realităţii (senzaţie egal realitate, opoziţie, soliditate). (Temă de analiză: opoziţia curb/drept-angular, design-desen, realitate/plăcere în arhitectura şi proiectarea contemporană).

Există, mai nou - am aflat doar, n-am aprofundat cercetarea - şi terapii pornind de la filosofie, sau măcar de la un anumit mod de a concepe filosofia. Încă nu mă pronunţ, dar oricum filosofia, în sine, mi se pare mai potrivită pentru a înfrunta realist realitatea. Mă tem, însă, să nu fie vorba de aplicarea vreunei vulgate platonico-metafizice, ceea ce ar re(a)duce filosofia, de la o chestionare critică, tot la un fel de auto-terapie integratoare, a cărei miză o constituie randamentul, eficientizarea.

Există, apoi, terapii prin artă, "art-terapii", asupra cărora nu mă pronunţ (deocamdată) pe larg, dar care mă apropie, chiar dacă foarte pe departe, de ceea ce vreau să spun, ceva simplu şi pe care îl tot repet, dar care va trebui, mai mult ca sigur, nu doar enunţat, ci fundamentat, sistematizat, pentru a nu mai putea fi ocolit atît de uşor.

Este vorba de a privi arta şi, pe urmele ei, cultura, ca o creaţie şi tezaurizare (atelier-laborator şi depozit, patrimoniu, industrie prelucrătoare) de metode, procedee, proceduri, tehnici nu "creative", adică de acceptare prin mai bună integrare, prin schimbare de sine pentru o mai bună supunere (regăsirea de sine fiind de fapt preamărirea Sinelui, aservirea de sine unui Sine recunoscut ca implacabil dat fiind că exterior-interior, infinit exterior pe dinăuntru), ci creatoare, adică emancipatoare, preschimbătoare, care să vizeze nu doar imposibila schimbare directă, adică "revoluţionară", a normelor, a principiilor şi a schemelor de organizare, percepere, înţelegere, gîndire a realităţii "exterioare", ci schimbarea acesteia, dar numai prin schimbarea de sine, prin reinventarea plastică de sine ca supremă artă plastică existenţială.

Artiştii propun moduri de a lucra cu noi înşine în calitate de construcţii sociale, de dat social construit, de natură construită cultural, combinînd însă acest hiper-constructivism cultural, care poate îndemna la pasivism, defetism, pesimism sau la luptă reactiv-resentimentară pentru recunoaştere, dimpotrivă, cu un voluntarism plastic. Aş putea numi, deci, această concepţie constructivism voluntarist.

Arta ne învaţă în primul şi în ultimul rînd cum să ne re-construim, adică cum să ne apropriem şi să activăm principiul constructibilităţii umane, devenind însă, din obiecte, subiecţi, întotdeauna colectivi, întotdeauna unii împreună cu alţii. Aspectul colectiv este esenţial, căci dacă este adevărat că numai alţii ne pot construi, că nu putem fi construiţi decît ca obiecte, înseamnă că, tactic, şi reaproprierea (sau resubiectivarea) principiului constructibilităţii plastice trebuie abordat eficient doar în colectiv, fiecare fiind nu pe rînd, ci în acelaşi timp, obiect şi subiect al re-creării de sine. Adevărata reflexivitate nu se poate realiza decît prin Altul, deci în colectiv, prin colectivitate.

Cu asta se ocupă arta şi din asta se compune cultura: cu/din proceduri de auto-re-constructibilitate colectivă. Viaţa în machetă permanentă.

Atît pentru azi. Pînă data viitoare, vă propun să reflectăm din această perspectivă asupra a ceea ce ne propune unul dintre artiştii mei preferaţi, Thomas Hirschhorn, în cea mai recentă expoziţie a sa (www.crousel.com). Ce face şi ce ne învaţă, ne sugerează să facem, ca exerciţiu emancipator-auto-reconstructiv, artistul?