Rezistenţa prin poezie, rezistenţa la poezie

Alte fragmente din "«Urîta aşteptare». Un poet în purgatoriu", cuvînt-înainte la audiobook-ul Ion Caraion, Oamenii. Poeme rostite la Radio (1966-1974), postfaţă de George Neagoe, Bucureşti, Editura Casa Radio, seria "Colecţionarul de voci", 2015.
 
Ion Caraion scrie continuu, scrie mereu acelaşi poem. Nu "la" acelaşi poem, nu este un perfecţionist, un orfevru, ci, dimpotrivă, un vulcanic condamnat, însă, să-şi arunce permanent lava pentru a putea nu numai să înfrunte istoria, ci să constituie real, sol, pămînt, terra ferma pe care istoria n-o lasă, însă, să se închege, să se solidifice, să se constituie ca tărîm al oamenilor. Caraion scrie ca să aibă unde să trăiască.
 
De aici, puzderia de volume (de poezie, traduceri, critică literară), toate, însă, supuse aceleiaşi scriituri de neoprit. Ion Caraion a fost un maestru al reeditărilor, iar acest fenomen nu ar trebui judecat minimalizator sau accidentalizant, ci, dacă pot spune aşa, structural. Cum spuneam, el scrie şi rescrie mereu acelaşi poem, deşi nici asta nu este cu totul adevărat: nu "poemele" ca atare, produsele, îl interesează primordial pe Caraion, ci scrierea lor: lava răcită, încercarea de a răci lava, de a-i da timp să se facă pămînt.
 
De ce? Pentru că, aşa cum lesne şi des se poate observa, scrisul este, pentru el, trecerea inversă, înapoi, în contra-timp, a unui fluviu negru, al morţii şi/sau al uitării, care constituie, însă, principiul constitutiv al realităţii, dezvăluit hiperbolic de secolul al XX-lea.
 
Merită, în calitate de cititori, dar de cititori de poezie, să încercăm să ne concentrăm atenţia asupra "împrejurimilor" poemului, mai exact nu asupra începutului şi sfîrşitului de poem, ci asupra intrării în poem şi a ieşirii din poem, a protocoalelor pre-textuale şi pre-post-textuale (dacă pot spune aşa).
 
Să începem cu sfîrşitul. Adică cu tratamentul ieşirilor din poem, cu finalurile de text. De multe, prea multe ori, Ion Caraion pare a voi să-şi rateze finalurile de poem, face în aşa fel încît poemul să nu se închidă, să nu se încheie, pune, parcă, un cuvînt sau o sintagmă care nu relansează, propriu-zis, poemul, ci îl lasă întredeschis, între-de-scris, în aşteptarea unei scrieri-rescrieri viitoare. Ori ca o capcană dibace.
 
Ceea ce se cuvine să ne solicite atenţia, în cazul poeticii lui existenţiale, este aşadar momentul imediat pre-, imediat anterior, care constituie, însă, tocmai creaţia, inovaţia poetului. Pre-sfîrşit şi pre-început.
 
Înainte de sfîrşit, dar şi înainte de început. Intrarea în poem, la Ion Caraion, pare a fi precedată de o etapă-operaţie ocultă, secretă, dar inevitabilă, fiecare poem lasă senzaţia că poetul ordonează, adună cu greu ceva în prealabil, ceva implicit şi presupus rupt, dislocat, de ne-spus. Intrarea în expresie pare rodul unei dificile reuniri şi constituiri, ca atare, a realului explodat, spulberat, un fel de pîrîit invers, al constituirii, nu al al distrugerii, este sunetul fundamental al procesiunii poetice a lui Ion Caraion. Truda pînă la expresie, pentru expresie se lasă simţită, în negativ, în poemele sale. În poemele lui Caraion persistă urma operaţiunii pre-poematice de constituire a materiei lirice înseşi.
 
Ion cel Negru, ca pseudonim, negrul fundamental, dez-ontologic, cu care luptă poetul, secolul al XX-lea ca apogeu al de-constituirii realului: se poate spune că Ion Caraion este un poet adornian, al imposibilităţii de a mai scrie, istoric, poezie. Iar dacă o face, şi încă abundent, scriind şi rescriind tot timpul, la nesfîrşit, este tocmai pentru că poezia e imposibilă - şi nepermisă, obscenă, obsoletă.
 
Şi nepermisă, obscenă fiind, prin chiar triumful ei derizoriu de a aduna lucrurile, gramatical, laolaltă creînd impresia că realul, ontos-ul, mai poate fi reconstituit coerent, spus, Ion Caraion pare a-şi decredibiliza poemul exact atunci cînd îl scrie. De aici, fronda şi revolta punctată faţă de propria scriere, exprimată în finalurile vag detracate, anume stricate, deplasate, despre care vorbeam.  
 
Stilistică pamfletar anti-ontologică, am putea spune. Sau huliganism, "muntenism", estetică nu atît a urîtului, cît a negrului ­- toate, însă, mai mult decît estetice. Pentru poezia lui Ion Caraion, ca pentru a atîtor altora, nihilismul a fost condiţia epocală de bază şi orizontul expresiv ultim, condamnare la o adevărată captivitate într-o dialectică a imposibilei exorcizări prin expresie. Un fel de vitalism negru într-o hamletiană realitate "out of joint", scoasă din ţîţîni. Rezistenţă prin poezie, dar şi, inevitabil, rezistenţă la poezie.